Franco MANZONI
Franco Manzoni s-a născut în 1957 la Milano, este licenţiat în Litere Clasice, este traducător din greacă şi latină, poet, critic literar, dramaturg, textier, ziarist şi profesor de gramatică şi literatură dialectală milaneză. A îngrijit numeroase antologii de poezie italiană contemporană. Este autorul a 13 volume de poezie. Poemele traduse în limba română sunt inedite.
În febra lui Eros
În gură
în această zi de gol
gustul cărnii tale
în gură pe limbă
coboară mîna tăcută
o briză sfîntă palpitînd
între buze coapse rănită
goală de foc te mîngîie
Îndrăzneţi sînii
în contre jour
urcă îndrăzneţi sînii
pînă îmi străpung toracele
acum visează se zbate rîzînd
fată tînără mai puternică decît vîntul
ridică-te încet arată-te castă
omagiu extrem recompensă
nu spune ajunge odihneşte-te
te simt cu plăcere
toată prezenţă preţioasă
Cu pîntecele arzînd
Pleznesc din pleoape
să-ţi îmbrăţişez sîngele
prin locurile amorului
cu pîntecele arzînd
ieşind la vîntul cald şi lipicios
din profil pe vîrfuri ai fi
beată puţin albă
de dulce durere
cînd redesenezi faţa
unei pînze goale
care se pregăteşte de noapte
Curbă de mandolină
păpuşă insomniacă
cum va trebui să te ating
sigur de seducţie
curba de mandolină
linii moi carcase
în timp ce te deschizi blîndă
ora culesului
şuierînd un geamăt
imagine a plăcerii
întorcîndu-te cu spatele
în plăcere
Fericiţi de eros
dormind în licheni
ne simţim oasele
abia atingînd pielea sexului
lingînd sudoarea
în vîrf de sfîrşit
e atît de moale iubire
cu greu respir urcînd
hotar efemer
nu speram să fie atît de viu
atît de vie încleştarea amanţilor
fericiţi de eros pierduţi rostogolindu-se
picioarele tale între ale mele
în umbră de adio
în febra zeului
Bîrlogul
unde te cuibăreşti toată neagră
de filigran roz
ploaia albă toarce
limfă de miere şi moară
pe fîn în desiş
o urmă de făină
sfîrc preţios de gheaţă
corpul tău bîrlogul
se predă farului meu tăcut
se dăruieşte şi pleacă pe cîmpia întinsă
Rita PACILIO
Rita Pacilio este poetă, scriitoare şi interpretă de jazz. În 2013, volumul Gli imperfetti sono gente bizzarra (Imperfecţii sunt oameni bizari), Ed. La Vita Felice, 2013, din care au fost selectate poeziile traduse în limba română, a fost premiat la ediţia a XXVII-a a Premiului Laurentum. Cel mai recent volum de versuri semnat de Rita Pacilio, de asemenea multipremiat în peninsulă, se numeşte Quel grido raggrumato şi închide, potrivit autoarei, o trilogie poetică – incepută în 2012 cu volumul de proză poetică Non camminare scalzo – centrată pe denunţarea suferinţelor celor marginalizaţi şi agresaţi.
1.
Se încreţeşte lacul Nemi
Într-o tăcere dureroasă
dacă l-ar vedea că muşcă norii
răsuflarea ar ajunge la culme
Urcă vizitatori
pe un drum abandonat înfloresc
printre plante
fete de culoare goale pe jumătate
cîştigă ilicit spaime
şi pulpe îngheţate. Şi privesc fix
lumina neliniştită a serii
de parcă ar atinge-o.
Cer iertare lumii/ aşa cum îţi cer ţie/ pentru pelerinajul meu obosit/ pentru ţipătul mut/ pentru competiţia care mă oboseşte/ Destinul este un cerc fără sfîrşit.
2.
Primul act amuţeşte sufletul
margine fără somn secerată de neant
lasă refrenuri printre firele de măslin
o dată pe oră scîrţîie morişca.
Urcă cu grijă albastrul esenţial
te aşteaptă în faţa porţii
se împrăştie ca un lac gol
din care ies ochi de ploi frînte.
Nu poţi rămîne la cină
la şapte somnul îi alege
devin un sforăit lucios
cîteva zburătoare se învîrt în cerc.
Pe podea cad mirosuri bizare
în coşul de gunoi nu e hîrtie ci limbi
reguli dispărute, măşti şi cordoane
oxigenul de noapte nu e aer.
Ele sunt acel amestec de lucruri
care a deprimat viaţa celor drepţi
vulturul decolorat pe gît
asperităţi neprevăzute.
Ele sunt acolo, în locul cel mai îndepărtat al singurătăţii.
Scuipă-ţi dramele
cu accese de tuse
în joacă, din dragoste
reziduuri subţiri în mîinile la vedere
e ascunsă nemulţumirea pe umeri.
Imperfecţii sunt oameni bizari
lăsaţi în arenă, nu ştiu cum să spun,
ca o tăcere, un rînjet,.
Am crezut că Dumnezeu iubeşte ezitarea
şi treptele prăpăstiilor.
Eu sunt aici unde nu există întoarcere.
4.
I-am văzut înaintînd cu capul plecat
cum ieşeau în faţă în zboruri joase de păsări
în mînă sîngele brun, unghiile
şi
între genunchi apa clandestină.
I-am văzut fără Dumnezeu, fără cuvinte
cu lacrimi uscate de furie sinistră
sughiţau aminul de sîni dezgoliţi
fiului mort.
I-am văzut absorbiţi, rătăciţi, singuri.
Duceau în ochi rugurile lumii
cu decenţă şi cu pumnalul în inimă.
Dacă bărbatul meu are mîini albastre
merge pe fundaluri
promite grenadelor pacea
încreţeşte alga în jurul năvoadelor.
Erau vipere pe pulpele mari
mîini nesătule înspre ea voiau
doar un singur delir
lupte armate şi focuri slabe.
Ieşea din ascensor şi la tine
îşi zburlea goală ridurile
şapte seri oprite pe pubisul negru
rezolvarea unui rebus subînţeles.
Era spre sfîrşitul drumului
ca înconjurată de curve
anunţul anului care se încheia
în privirea ta piatră runică.
În timp ce dormea citeam
se ruga cu tine Emily Dickinson
orele sunt glezne înflorite
mantaua un văl metalic.
Şi se întîmplă să descopăr destinaţia.
Prezentări şi traduceri din limba italiană de Eliza MACADAM