Jorge de SENA
PE PĂMÎNTURILE DE DINCOLO DE MARE
Pe pămînturile de dincolo de mare,
stă Iubirea mea, aşezată.
Ochii ei ţintuiesc noaptea,
sînul ei ridicat
respiră în blînde suspine
peste scrisorile pe care le scrie
tăcerea mea de absent,
de distant şi de prezent
în corpul ce se răsuceşte
de dorul de mine.
O, Iubirea mea, iubita mea,
auzul meu, vorba mea,
doamna amărăciunii mele.
22.08.59 (vol. Tempo de peregrinatio ad loca infecta)
CADE PLOAIA
Plouă. Acest picurat ce îl aud
neregulat, ocazional, aproape linişte
căzînd de pe maluri, e o ploaie
care, de îmi astup urechile, tot o voi auzi, continuă
şi verticală în noaptea calmă pe care numai ea
o întretaie.
În mine tot aşa, precum în noapte, ceva
se rupe. O întrerupere ce se deschide,
o radere se instalează în fluidul timpului.
Plouă. Iar ceea ce în mine se separă
se-ndepărtează retractil şi fugitiv. Nu ştiu
ce a fost rupt. Ceva a fost, e sigur.
Ceva ce nu rămîne. Ce nu se mai întoarce
niciodată.
Plouă. Dar, dacă în ploaia ce voi auzi-o într-o zi
am să aud cum se întoarce aceea ce acum se-ndepărtează,
voi şti prea bine că altă ploaie rupe
ceva. O întrerupere
se deschide din altă întrerupere ce-a fost
şi altă radere-n fluenţa timpului
se instalează,
din ceea veche-n mine la fel precum din mine în vechea
radere.
1958
MAREE
Din maree trec vapoare în aerul cald
între lătratul nocturn şi paşii care în iarbă
sînt ca freamătul descompus
al valurilor mărunte la malul rîului.
Lucitoare ape ce vîslitul le transportă
prin ceţuri de verdeaţă şi tăcere
la parfumata absenţă separată,
pe străzi, se detaşează, grave, uşoare,
voci ale altor adulţi ce aud
acolo, unde conversaţia nu mă cunoaşte.
Marea mă cunoaşte, mirosul ei mă caută
se-aprind ferestrele la care am văzut
faleze înspumate de insule înalte.
Cîtă căldură de oglindă, cîtă minuţie de alge,
cîţi delfini scufundîndu-se perechi,
cît murmur de-ape în coaja
corăbiilor care plimbă-amărăciuni,
cîtă hibernare de sex între Soare şi mare
şi lungile strigăte ale păsărilor suprapuse
şi mîinile ridicate şi nuditatea atît de roză
gîfîind placidă şi sigur,
pe cît de mare dorinţa mea a fost.
E tîrziu.
Cum de încă se aprind ferestrele
dacă-i tîrziu?
1951
SIESTĂ ÎN GRĂDINĂ
Din cîte am văzut, am petrecut, cîte-am pierdut,
îmi amintesc pajişti şi florile de geranium ce nu le ştiu
rare-au fost zile sau momente
de plină posesiune iar vîntul era blînd
îţi aminteşti picioarele supuse
în alte nisipuri decît soarele dar nu îţi aminteşti
cîte-ai văzut, cîte-ai trecut, cîte-ai pierdut.
II
Trist rămîneam cînd arborii imobili
de albul azuriu distanţi se-ncovoiau
pe ei dansînd un verde auriu
ce n-ar fi de-altă dată peste pini.
Soarele apunea. Iar ochii mei
la umbra ce creştea
se închideau.
III
Voi muri, ca dragostea aceasta nepermisă.
Voi muri ca ura pe care n-am avut-o.
Voi muri, ca această pace, pe care nu am căutat-o.
Voi muri ca omul ce aş fi.
Şi ca un zeu în iarbă voi dormi
cînd treaz fiind lumina zilei am văzut-o.
IV
Dragostea mea
cuvîntul gestul pieptul sau trezia
tu ce îmi vrei?
Şi cum mă vrei?
Cînd totul vreau dar nu te vreau pe tine
ci tot ce am văzut, ce am trecut, ce am pierdut.
1951
CINE VORBEŞTE DE PLECĂRI…
Cine vorbeşte de plecări, de despărţiri…
De cîte ori în viaţa-mi am plecat,
m-am despărţit mereu de oameni şi de locuri
la care m-am întors, spre-a le găsi schimbate…
nici n-aş putea să spun. Iar uneori, a mă despărţi
însemna doar să păşesc cu o melancolie vagă
pe străzile oraşului în care nu lăsam în urmă
pe nimeni care să mă ţină minte. Doar uneori,
primeam printr-o privire vagă
cîte-o imagine a unui colţ, a unei licăriri
iluminînd înceţoşate ziduri…
Nu mulţi vor fi avut o viaţă-ntreagă
această febră de-a se mişca prin lumi diverse
într-o nerăbdătoare căutare a nimicului nostru
iar din el a ceea ce-i neprefăcut în oameni şi în lucruri.
Şi nu vor fi avut în memorie
atît de multe ori plecînd mereu departe,
pentru a şti mereu că totdeauna pleacă
şi niciodată nu se vor întoarce. Chiar şi iubirea
care încrezătoare-aşteaptă revenirea, deja aceeaşi
nu mai e, deşi-i mai arzătoare
sub părul ce le e mai alb.
Londra, 1973
REVEDEREA PLATANILOR
Arborii mei, de voi, ce pot să spun,
ceva nespus cîndva, cînd mă gîndeam la voi ?
Acum, că v-am văzut, îmi amintesc şi văd
în voi ce vă spuneam atunci, ce să vă spun ?
Cu alte frunze, mai noduroase trunchiuri,
mai mult ca arcuite gheare rădăcinile
şi pete mai întunecoase şi vîscoase
pe-al vostru corp, ce şi mai sus se-nalţă.
Dar ce-aţi schimbat de nu mai sînteţi cum eraţi,
fiind ce sînteţi, la fel ca orişicare arbor
–nu e un fel de-a spune: e timpul în trunchiul vostru,
făcut din timpul meu şi din cuvinte doar.
Şi-acest a vă vorbi, şi-acest a vă-ntreba
ce-mi prelungesc, neliniştit, cu-o reprimare anxioasă,
ceea ce-n mine poate va cunoaşte moartea
– nu-i a vorbi: e gîndul evadat,
pe care însăşi viaţa să-l reţină-ar vrea, în timp ce sînt.
……………………………………………………….
Precum cuvintele, vă văd deodată
diminuîndu-vă rapid în orizontul strîmt
care, privit de voi, e-o strălucire-acvatică
în care vă pierdeţi (oh, puncte negre, cîte?)
în lumina vagă şi fără de culoare şi care, încet-încet,
se stinge.
Arborii mei? Ai mei? Care?
Arborii mei, ce pot să spun de mine ?
Traduceri de Ana VRĂJITORU