POEZIE PORTUGHEZĂ

Jorge de SENA

 

PE PĂMÎNTURILE DE DINCOLO DE MARE

Pe pămînturile de dincolo de mare,

stă Iubirea mea, aşezată.

Ochii ei ţintuiesc noaptea,

sînul ei ridicat

 

respiră în blînde suspine

peste scrisorile pe care le scrie

tăcerea mea de absent,

de distant şi de prezent

în corpul ce se răsuceşte

de dorul de mine.

 

O, Iubirea mea, iubita mea,

auzul meu, vorba mea,

doamna amărăciunii mele.

22.08.59 (vol. Tempo de peregrinatio ad loca infecta)

 

CADE PLOAIA

Plouă. Acest picurat ce îl aud

neregulat, ocazional, aproape linişte

căzînd de pe maluri, e o ploaie

care, de îmi astup urechile, tot o voi auzi, continuă

şi verticală în noaptea calmă pe care numai ea

o întretaie.

 

În mine tot aşa, precum în noapte, ceva

se rupe. O întrerupere ce se deschide,

o radere se instalează în fluidul timpului.

 

Plouă. Iar ceea ce în mine se separă

se-ndepărtează retractil şi fugitiv. Nu ştiu

ce a fost rupt. Ceva a fost, e sigur.

Ceva ce nu rămîne. Ce nu se mai întoarce

niciodată.

Plouă. Dar, dacă în ploaia ce voi auzi-o într-o zi

am să aud cum se întoarce aceea ce acum se-ndepărtează,

voi şti prea bine că altă ploaie rupe

ceva. O întrerupere

se deschide din altă întrerupere ce-a fost

şi altă radere-n fluenţa timpului

se instalează,

din ceea veche-n mine la fel precum din mine în vechea

radere.

1958

 

MAREE

Din maree trec vapoare în aerul cald

între lătratul nocturn şi paşii care în iarbă

sînt ca freamătul descompus

al valurilor mărunte la malul rîului.

Lucitoare ape ce vîslitul le transportă

prin ceţuri de verdeaţă şi tăcere

la parfumata absenţă separată,

pe străzi, se detaşează, grave, uşoare,

voci ale altor adulţi ce aud

acolo, unde conversaţia nu mă cunoaşte.

Marea mă cunoaşte, mirosul ei mă caută

se-aprind ferestrele la care am văzut

faleze înspumate de insule înalte.

Cîtă căldură de oglindă, cîtă minuţie de alge,

cîţi delfini scufundîndu-se perechi,

cît murmur de-ape în coaja

corăbiilor care plimbă-amărăciuni,

cîtă hibernare de sex între Soare şi mare

şi lungile strigăte ale păsărilor suprapuse

şi mîinile ridicate şi nuditatea atît de roză

gîfîind placidă şi sigur,

pe cît de mare dorinţa mea a fost.

 

E tîrziu.

Cum de încă se aprind ferestrele

dacă-i tîrziu?

1951

 

SIESTĂ ÎN GRĂDINĂ

Din cîte am văzut, am petrecut, cîte-am pierdut,

îmi amintesc pajişti şi florile de geranium ce nu le ştiu

rare-au fost zile sau momente

de plină posesiune iar vîntul era blînd

îţi aminteşti picioarele supuse

în alte nisipuri decît soarele dar nu îţi aminteşti

cîte-ai văzut, cîte-ai trecut, cîte-ai pierdut.

 

II

Trist rămîneam cînd arborii imobili

de albul azuriu distanţi se-ncovoiau

pe ei dansînd un verde auriu

ce n-ar fi de-altă dată peste pini.

Soarele apunea. Iar ochii mei

la umbra ce creştea

se închideau.

III

Voi muri, ca dragostea aceasta nepermisă.

Voi muri ca ura pe care n-am avut-o.

Voi muri, ca această pace, pe care nu am căutat-o.

Voi muri ca omul ce aş fi.

Şi ca un zeu în iarbă voi dormi

cînd treaz fiind lumina zilei am văzut-o.

                           IV

Dragostea mea

cuvîntul gestul pieptul sau trezia

tu ce îmi vrei?

Şi cum mă vrei?

Cînd totul vreau dar nu te vreau pe tine

ci tot ce am văzut, ce am trecut, ce am pierdut.

1951

 

 

CINE VORBEŞTE DE PLECĂRI…

Cine vorbeşte de plecări, de despărţiri…

De cîte ori în viaţa-mi am plecat,

m-am despărţit mereu de oameni şi de locuri

la care m-am întors, spre-a le găsi schimbate…

nici n-aş putea să spun. Iar uneori, a mă despărţi

însemna doar să păşesc cu o melancolie vagă

pe străzile oraşului în care nu lăsam în urmă

pe nimeni care să mă ţină minte. Doar uneori,

primeam printr-o privire vagă

cîte-o imagine a unui colţ, a unei licăriri

iluminînd înceţoşate ziduri…

Nu mulţi vor fi avut o viaţă-ntreagă

această febră de-a se mişca prin lumi diverse

într-o nerăbdătoare căutare a nimicului nostru

iar din el a ceea ce-i neprefăcut în oameni şi în lucruri.

Şi nu vor fi avut în memorie

atît de multe ori plecînd mereu departe,

pentru a şti mereu că totdeauna pleacă

şi niciodată nu se vor întoarce. Chiar şi iubirea

care încrezătoare-aşteaptă revenirea, deja aceeaşi

nu mai e, deşi-i mai arzătoare

sub părul ce le e mai alb.

Londra, 1973

 

REVEDEREA PLATANILOR

Arborii mei, de voi, ce pot să spun,

ceva nespus cîndva, cînd mă gîndeam la voi ?

Acum, că v-am văzut, îmi amintesc şi văd

în voi ce vă spuneam atunci, ce să vă spun ?

Cu alte frunze, mai noduroase trunchiuri,

mai mult ca arcuite gheare rădăcinile

şi pete mai întunecoase şi vîscoase

pe-al vostru corp, ce şi mai sus se-nalţă.

Dar ce-aţi schimbat de nu mai sînteţi cum eraţi,

fiind ce sînteţi, la fel ca orişicare arbor

–nu e un fel de-a spune: e timpul în trunchiul vostru,

făcut din timpul meu şi din cuvinte doar.

Şi-acest a vă vorbi, şi-acest a vă-ntreba

ce-mi prelungesc, neliniştit, cu-o reprimare anxioasă,

ceea ce-n mine poate va cunoaşte moartea

– nu-i a vorbi: e gîndul evadat,

pe care însăşi viaţa să-l reţină-ar vrea, în timp ce sînt.

……………………………………………………….

Precum cuvintele, vă văd deodată

diminuîndu-vă rapid în orizontul strîmt

care, privit de voi, e-o strălucire-acvatică

în care vă pierdeţi (oh, puncte negre, cîte?)

în lumina vagă şi fără de culoare şi care, încet-încet,

se stinge.

Arborii mei? Ai mei? Care?

Arborii mei, ce pot să spun de mine ?

 

Traduceri de Ana VRĂJITORU