Bogdan GAGU

îmi acuz naşterea de subiectivism

cât de curând voi celebra viaţă într-un glaciar ca un lemn
lemn ars în lacrimile miresei venită la altar cu descântec de somn
somn de pustiu fără vis dăruit ca mită unui embrion alungat
alungat să îmi unesc părinţii parazitând meduza unui coral
coral disecat în arome de labirint cu petale uscate
uscate în zborul vocalei trăgând umbre dintre fiare
fiare pentru potcovarii valurilor disperate ce oftează în larg
larg vândut ciobanilor cu stâna închisă la fluturi ucigaşi ce nasc
nasc soare măsurat în picături de rouă
rouă ca o umbră întârziată la propria naştere
naştere căreia i-am făcut dosar de acuzare
câteodată umbrele plâng

câteodată umbrele plâng
se retrag într-un cazinou de gânduri
şi-şi încearcă norocul la loteria sufletelor
stau izolate în lumea asta
zbuciumată şi plină de invidie
alteori se retrag într-o gaură neagră
şi-nvaţă cum să trăiască

viaţa trage de ele
ca de-o bucată de cauciuc
care se-ncăpăţânează să se rupă
pe o parte stă lumea
pe o parte stă omul

dincolo de această lume de umbră
se odihneşte fiinţa umană…

obosite de lumea care creează monumente false
din oasele şi cenuşa pasiunii
mor tinere născute bătrâne
dincolo de speranţe
unde nu e fiinţa umană
unde e doar omenie

 

spun adio aici cobor

nopţi de cenuşă
printre cruci într-un cimitir fără locuri
pământ bătătorit
tămâie fără miros
timp
spun adio aici cobor
oasele-mi ard în ritual demonic
tresar la vânt mi-e trupul vânt
iluzii furate: a fost un crez şi-atât
ezit a minţi
altar îmi creşte în spate şi-n mijloc şi-n jur
închis în altar
desenez cruci lovind icoanele vechi
beau o gură de vin spun adio aici cobor
sunt ceara unei vieţi bătătorită-n clipe
mă topesc într-un ritual demonic
mutilat cu arsură de crez
nopţi de cenuşă şoapte
blestem şi-o cruce de oase

tămâia cheamă

mă cheamă
sub stele plimb rămăşiţa