acum

n-ar trebui să-ți vorbesc ție de morți

de mormintele alea din spatele bisericii din vicov

lăsate la dospit în inima singurătății mucegăite

de numele lor rupte cu bucăți mari din buzele noastre

și răstignite cu brutalitatea unor călăi

pe cruci de lemn ca să le ciugulească

din când în când ciorile

n-ar trebui să-ți vorbesc  ție de astea

tocmai acum

însă dorul de tata

când mă cuprinde

e mai mare și mai puternic decât orice de pe fața pământului.

e acel strigăt care suie  zgomotos în mine –

ca un cal greoi cu potcoave de jar

pe care numai eu îl aud

și care mă absoarbe cât ai clipi într-însul.

 

fix degeaba

i-am spus tata nu mai bea nu mai fumează

i-am spus ca de la copil la moarte tata nu mai bea nu mai fumează.

azi m-am proptit cu piciorul în pragul uşii

mai nesigur ca niciodată pe mine

ochii-mi erau scăldați în lacrimi

iar nările-mi erau bătucite cu tămâie

biserica cât e ea de încăpătoare cât e ea de primitoare

azi da azi era mai plină ca niciodată de lume

care a venit odată cu tata

am intrat  şi mama şi bunica şi unii și alții  s-au uitat la mine

și mi-au întins sute de mâini calde

erau mâini care înveleau un copil de doişpe şi totuşi

privindu-l așa pe tata

sufletul meu începu să se zvârcolească tot mai brutal

ca un șarpe ce tocmai a fost aruncat pe un mușuroi plin cu furnici.

 

e gata de ploaie.

a început deja să tune zdravăn când din cer când din trâmbiță

când din amândouă odată.

la geam e sicriul din lemn de nuc în geam o cană cu apă şi deasupra

o felie de pâine uscată. în sicriu triburi de lumini sângerânde

se rostogolesc ca un caier de fân până în gura mortului

şi fac mult zgomot multă hărmălaie.

cineva se apropie – noi toți ne-am îndreptat privirile spre uşă –

pe cap poartă batic negru

calcă apăsat cu toată greutatea corpului  vlăguit de suferință

încât podele încep să scârțâie –

ai impresia că oricând pot să cedeze.

o văd îşi face cruce în numele tatălui şi a fiului şi a sfântului duh amin

apoi cu mâna pe post de paletă împrăștie muștele de pe fața mortului.

afară începe să plouă

stropi mari lovesc tabla de pe casă –

o muzică de jale începe să cuprindă încăperea.

în casă suntem destui cei care ne-am adunat la priveghi

lelița florica de când ni s-a alăturat îl bocește întruna.

întruna repetă:

a fost om bun! pita lui dumnezeu!

a fost om bun! pita lui dumnezeu!

și ca să-și mențină isonul își drege gâtul cu câte un păhărel de vodcă.

numai ea stă deasupra mortului

ca un soclu încârnit cu tot cu apăsătoarea-i umbră

și-i vorbește în șoaptă

și-l mângâie ca pe un copil

numai ochii-i rătăcesc ca două faruri cu lumini purpurii când într-o parte

când într-alta fără să-și mai găsească astâmpăr.

trei zile da trei zile

a stat nemișcată la capul mortului

și l-a bocit

trei zile ca trei cuvinte blestemate rostite în grabă :

azimâinepoimâine.

 

parcă ieri

cerul înnopta în gâtul unor rândunele

parcă ieri

soarele se mărunţea pe chipul bunicului –

eu stam pe o buturugă în livadă și-l priveam curios

mirându-mă de câtă forță tre să aibă bunicul

ca să poate cosi iarba ce i se urca până subsuori.

după vreo câteva ore de cosit  – căci mai mereu cositul se întindea

pe câteva zile bune – bunicul transpirat mai tare de bătrânețe

decât de muncă

spunea: îmi ajunge pe seara asta! mai mâine

că doar și mâine-i o zi!

își lua apoi coasa în mână și eu după dânsul

încâlcindu-mi picioarele prin iarba cosită

și lucioasă de la rouă.

într-atâta era noapte.

după rugăciunea de seară

îl rugam pe bunicul să-mi spună povești

iar bunicul niciodată nu spunea că nu

uita dintr-odată (sau cel puțin așa aveam eu impresia)

de toată bătrânețea

când – povestitor mare cum era el –

reușea să mă ducă-n poveste acolo  la fața locului.

1. trăiam împreună fiecare poveste ca

pe o experiență încântătoare.

azi

îmi lipsesc amândoi.

iarba  din livadă s-a uscat necosită iar de la ploi

începe să putrezească de la rădăcină.

e pustiu aici.

n-a mai trecut nimeni de mulți ani

de când bunicul a luat-o și pe bunica

să-i țină de urât acolo unde s-a dus.

casa e singura care mai păstrează acum

mirosul trecutului –

și asta mă bucură enorm de mult.

mai zăbovesc nu tare mult primprejurul ei

și intru într-însa grăbit

să-mi iau doza necesară de energie

ce-mi păstrează mereu vie copilăria