Ionuţ RADU

Premoniţie

Mi-am propus să visez

pînă cînd voi întîlni visul lui Dumnezeu despre mine,

am aflat că sînt în pelerinaj către acea respiraţie

spre care se poate îndrepta doar talpa eliberată de orice algoritm.

 

În curînd mă voi naşte…

Pe zăpada anotimpului trecut

am văzut drumul semnului pînă la mine

sînt plecat să-mi citesc numele scris undeva,

pe o piatră nearuncată.

 

Mă caut,

cîndva mă-ntîlnisem,

m-am învinovăţit

şi universul mi-a dat să mă regăsesc încă o dată.

(Sînt primul Adam,

mi-am amintit că Dumnezeu nu se poate ascunde după trupul niciunui copac,

vina mea a lovit cu pantoful

şi sufletul copacului a strîns din dinţi de durere.

Cînd Dumnezeu îşi odihnea cîntecul la umbra lemnului

copacul rostea rugăciuni pentru mine. (În partea cea mai de sus a copacului

stă vina de a nu fi uitat că este sfînt).

După cei şapte ani de acasă

am citit ce scria pe fruntea lemnului.

şi am crezut

pînă în viitor.)

De undeva din trecut şi din viitor

acelaşi cuvînt întreabă vorbele: „de ce atîta absenţă ?”…

nu am ştiut că raţiunea desparte metafora de propria-i continuare,

nu-i pot răspunde de ce m-am certat pe o bucată de imaginar.

 

Am fost prizonier într-o memorie ce vrea să-i crească din nou frunze,

m-am putut elibera

după ce fiecare personaj mi-a amintit

că l-am născut pentru a mă juca cu universul cînd era copil,

 

după ce au rostit

m-au iertat

şi m-am iertat….

 

(În acea noapte am transmis un mesaj conştiinţei mele diurne

… se făcea că soarele îmi porunceşte cu blîndeţe să-i beau sîngele

pînă cînd fiecare gînd uită că mi-a aparţinut.)

 

Primul poem

În dreapta bărcii

apostolii

au aruncat năvodul în memorie

şi au hrănit cu peşti

mulţimea ce nu cunoscuse noţiunea de apă.

 

Soarele nu apune în spaţiul zilei a şasea

Privesc focul de la marginea raiului

cum îşi încălzeşte palmele la temperatura propriului suflet

în apropiere heruvimii comunică prin metaforă,

mă aşez cu Adam la umbra copacilor (neplantaţi în talpa lui Goliat)

cînd îi spun ce va să fie

primul mă aude universul.

Mă hrănesc cu carnea duhului

(din care se pot sătura „4 mii de bărbaţi afară de copii şi femei”).

Ajut naşterea să se nască,

merg prin estul lăuntric al zilei a şasea îmbrăcat cu sufletul peste haine,

în alergarea lor tălpile se sprijină pe realitatea visului.

Asist împreună cu marile viziuni

la spovedania aerului respirat în viaţa trecută

(se poate cumineca fără canon suplimentar).

Respir pentru restul universului cuvinte iniţiate în plămîn de pasăre.

Fără preafrumoasa zînă în apropiere

pădurea nu este sigură de propria sexualitate

neştiutoare de carte anatomia portretului se lasă purtată în rucsac.

Văzduhul mi-aduce veşti din copilăria ce-o trăiesc.

 

Deasupra pîinii celei spre o fiinţă

ploaia nu ştie dacă să cadă sau să mediteze.