regula timidităţii

 

cînd se face lumină, în fiecare dimineaţă,

te ridici în picioare, faci cîţiva paşi,

te uiţi pe fereastră,

concentrarea stărilor e egală cu fiecare strănut,

a trecut de mult ziua

în care libertatea era ceva accesibil.

 

acum, că ai pentru ce să lupţi,

ea se ridică din pat,

are pete în culori diferite,

lasă mereu prin spaţiul prin care trece

marginile unei lumi paralele.

 

cînd este din ce în ce mai cald,

sînt păsări care dau din aripi

şi oameni sufocaţi de propria lor preocupare.

 

de mîine,

o să salvez sunetele, direct pe geam,

ca într-un insectar de vise.

 

ca un sfîrşit

 

nu te văd,

cu toate acestea, vorbesc cu tine,

pe jos, am mers kilometri întregi,

am aşezat lumea pe sensul ei firesc,

de cîteva ori, am văzut

cum din nelinişte şi din noapte fug toate,

noi am fost, am existat,

am citit pe malul mării,

am adormit împreună sub acelaşi cearceaf,

ne-am ascuns în cinematografe,

am plîns unul după altul,

ne-am certat,

am fost prelungiri

ale ochilor, braţelor şi tălpilor

care visează întotdeauna

un oraş tăiat de apă

cu bărci care pleacă în zorii zilelor,

nu te văd,

cu toate acestea, vorbesc cu tine,

te caut în mine cu mîna goală,

piele lîngă piele, os lîngă os

şi mînă pusă peste frunte pentru rugăciune

ca în iernile

în care mă închinam şi dormeam

doar cu faţa la răsărit.

 

bucăţi egale

 

acesta este un punct,

sfîrşitul nostru este rupt în bucăţi egale,

am ajuns pînă aici,

acum frica apleacă ochii,

îi face să vibreze pînă la lacrimi,

apoi, fac scuturi de gheaţă între anotimpuri

ciudate şi clare,

nu am acea timiditate

care tremură din fiecare încheietură,

liniile de lumină aparţin vieţii

care curge fără oprire,

noi am trecut prin multe,

dar acum s-a sfîrşit,

sînt şi copaci albi ca şi zăpada

care nu transformă nimic,

se scurge pînă foarte departe,

azi, prea departe.

 

nu este o formă de protest

 

nu este o formă de protest,

ochii sînt cele mai sincere înfăţişări,

aşa că, mă rătăcesc din ce în ce mai des prin grădini

în spatele copacilor.

 

copilăria mea e o uliţă plină de zăpadă

pe care săniile lăsau dîre adînci şi clare,

dar din ce în ce mai îndepărtate.

de liniştea care îmi acoperea fiecare răsuflare,

acum să fugim,

de atunci, în mai multe case,

au murit oameni

unele au rămas pustii

încă miroase a fum, a lemn şi a cer înverzit.