* * *
Om la țărmul mării –
amurgul jertfește pe umerii lui neprețuite culori,
apa îi sărută unghiile zdrențuite,
păsări fără număr îi ciobesc conturul țipând
Cu cât te apropii mai mult
cu cât îl privești mai atent
cu atât pieptul lui devine mai transparent –
și brusc vezi cum inima i se zbate ca o ciudată jivină
legată cu funii de capetele zării
De foarte aproape vezi, mai întâi tremurat,
mai apoi foarte clar,
sarea mării zbuciumându-se între lacome
fluide tentacule
Marea nu este, la urma-urmei – îți zici – decât
o imensă aglomerare de particule vide
măcinând muntele de sare al
singurătății…
Vânătoare
Prietenul meu vânează lei
Într-o peșteră foarte adâncă
Iar eu urmăresc pe cer
Semnele victoriilor sale
De-atâta vreme durează
Vânătoarea aceasta
Încât nu mai știu de ce leii
Hălăduiesc pe sub gresii în stâncă
Din când în când se mai aude un răget
Se-aliniază planetele, răsare
Tremurătoare ca prin lacrimi o stea –
Nu cumva el se tot îndepărtează
Nu cumva tinere fiare-i iau urma?
Nu cumva începe propria mea vânătoare?
* * *
În câte feluri poate un înger
cădea de pe bicicletă –
ori, mă rog, de pe cal, de pe
snowboard, de pe surf, de pe val sau
din ceruri – egal –
în lumea aceasta concretă
care mai degrabă râde, discută, disecă
decât plânge –
astfel încât din genunchiul lui scrijelit ideal
să picure sânge?…
Iar sângele-acela să fie
albastru ca cerul
mulțimea urlătoare să amuțească
să se întoarcă pe arcă
și-n liniștea mare astfel instaurată
între doi stropi de tăcere absolută
să înflorească o puzderie de civilizații
ori măcar un potop cât de mic…
O, porumbelul acela care tânjește în sufletul tău
să se oprească în palma mea
ca pe un alt Ararat!…
* * *
Dar dacă îngerul ți-ar da
aripa lui – așa cum este ea
cu tot cu omoplatul său – să poți să zbori,
să te-nfășori în ea, să te ascunzi –
nu ți-ar părea prietenii prea scunzi
deodată? Nu ai tresări
simțind în piept o inimă de gheață
care îți zvântă lacrima pe față…
Ziua în preajma ta ar mai muri
lingându-ți palmele de nodurile tari –
iar cerurile-ar fi la fel de mari
și de adânci?
Și-ar sparge pieptul valul verde-n stânci
la fel? – hrănind cu lapte gurile flămânde
ale speranțelor nespuse și plăpânde
și-nfrigurate-n nerostirea lor…
Dacă un înger aripa ți-ar da
ai mai tânji cu fața la părete
după trecuta ziuă de tristețe –
de moarte ți-ar mai fi vreodată dor? –
atât de dor încât privighetori
din șoapta sângelui tău greu să-nvețe
să cânte-n zori, să lumineze valea
Dacă un înger aripa ți-ar da
de unde-ai ști unde începe calea?