Aquilina BIRĂESCU

PANTA RHEI

 

1.

Deopotrivă ploii, zilei sau nopţii,

străbatem o fărâmă de vreme,

meşteşugind la decorul pământului.

Apoi, de osteneală împăcaţi cu noi înşine,

ne aşezăm temelie ierburilor.

 

Cu fiecare surâs al luminii asemeni

şi-atât de risipiţi printre taine,

nici nu mai ştim

unde începem

şi unde sfârşim.

2.

Stăpână pe destinul

acestui fir de iarbă…

Să-l frâng între degete,

c-o zvâcnitură

să-i curm pacea verde

sau să-l las nesfârşirii

de soare,

de ploi desferecându-se

în unde înceţoşate ?

 

Prin învălmăşeala de lumină şi cântec

de ce oare să fie în mine

cumpăna acestei vieţi,

pulsând senină

fără bănuiala

marii primejdii de-alături…..

 

3.

Să fii piatră…

hăituită de ploaie şi vânt,

vătămată de soare,

urgisită de paşi,

tăcută, primindu-le toate.

 

Minerala minune de-a fi

întru necercetarea rostirii.

 

4.

Să poţi privi cu ochi înţelegători

imensităţile de foc cărora le spunem stele,

surâsul unei zile…

Să asculţi cântecul păsărilor

sau vâjâitul vântului…

Să poţi adulmeca

prospeţimea zorilor cu iz de odihnă

ori parfumul greu al apusurilor

încărcat, parcă, de povara rodirilor…

Norocul de-a te naşte om !

De ce oare ne face Dumnezeu acest dar ?

 

5.

Ştiu bine,

toate, Doamne, vin de la Tine

şi, asemenea firului de apă ţâşnind din izvor,

bat cale lungă, pentru a se reîntoarce la matca lor.

Dar cine să-nţeleagă, cine-ar putea spune,

de ce necontenita curgere prin lume ?

 

6.

Tovarăş de călătorie  ziceam că-mi vei fi

prin veşnicii,

prietene timp, şi-ai mers cu mine o cale de drum,

iar acum

năzuros

îmi intorci spatele, chiar în dreptul unei poteci, purtând în jos

spre-o bulboană de nestăvilit…

Cred că  m-am pripit să te numesc prieten, cred că m-am pripit.