Dihanie ascunsă…
Între spinii de cactus, toropită de căldurile junglei,
măritoare lentilă suspectând spaţii ascunse sub frunze,
sub coajă; dihania privirilor mele-ntârzie; în lipsa
mişcărilor ei feline, mi-o-nchipui, dar asta numai aşa,
ca să treacă vremea; tratate academice, tabele sinoptice,
planşe şi scheme cu sete aşteaptă golul să-şi umple cu
datele strict autentice: vietatea-ntârzie; o foame nebună
vânzoleşte ochiul de pândă: formidabilă-i dorinţa vederii
necuprinsului, nevăzutului şi neprevăzutului, şi-adâncă
durerea rămânerii în presupusuri; vreau să te văd, dihanie
ascunsă, şi-apoi să scriu pe toate uşile de biserică propoziţia
imperativă a existenţei tale.
Contururi-matrice
Numai pentru tine, frate siamez, grădinile poartă
acel nume zăpăcit de vocale; Semiramidele nu-s
locuri de văzut, mai curând ele se cer auzite; orice
tu mi-ai scrie despre ele, n-am să te urmez. Mi-am
pierdut deja o duzină din semnele imaginii; nu mai
dispun de ceea ce îndeobşte numim vedere mecanică,
acum mintea mea a născut ochi: mai atenţi, mai profunzi,
mai vii ca izvoarele. Dumnezeu mi-a transformat lumea
în cal. L-a priponit de zăplazuri; în spate, închisă de cerc,
a rămas casa părinţilor noştri; ei sunt acolo, încă, şi-mi
zâmbesc prin amurgul ce-ascunde cerdacul; prin frunza
nucului căruia anul acesta i s-a mai uscat un ram.
Cum să poată călăreţul să-şi ia şaua în spate, să treacă,
nepăsător, colina, cu blacheuri şi pintenii sunând a gol, prin
iarba verde de-acasă, ca să se piardă aiurea? Tu zi-mi, Eliahor,
risipitorule de contururi-matrice, de lapte, de miere, de-adâncuri…
Amiază la câmp
Privesc dincolo de crucea pe care stai răstignit
şi ceaţa mi te ascunde, Isuse. Nu zăresc decât
coviltirul din doi metri de pânză din canură, ca un
steag benevol, semn de pace între trudă şi tihnă;
doar doi metri pătraţi de umbră şi trupurile noastre
încrucişate-n hodina amiezii: mama, muncită de
un somn zgrunţuros, cu expresia viselor rele pe faţa
încleiată-n sudoare; peste şold, călcâiul crăpat,
dezvelit de opinca scorojită a tatei, a cărei gurgui
abureşte sub respiraţia subţire a ei. Un piept scobit
sub pielea căruia mai dogoreşte schija primită
la Stalingrad; horcăitul logodit al celor care datu-
mi-au viaţa; a cărui ochi nu pot pune geană pe geană; o furnică
străbătând fluierul piciorului tatei, dezvelit de cracul izmanei şi saliva verdefierbinte scurgându-se pe la colţul buzelor femeiei
de lut; doar ochiul meu treaz, închipuindu-l pe Goya…
Mireasă
Atâta zăpadă privirile mele răscolesc peste dealuri,
într-o vijelie de lux, ierni disparate îşi mişcă maxilare
de gheaţă şi trăiesc iluzia vieţii celei curate, de care
Tu, nazariteanule, adesea ne-aminteşti; ehe, pildele tale
subţiate-n tăiş de bricege, cum proiectează-n volute
albul, şi cum ni-l serveşte sub forma miresei: prin abur
de nouă icoană sora mea râde-plânge, colac de grâu
peste diadema-nflorată rupând; către cele patru puncte
cardinale închinându-se, bucăţi de pâine sfinţită aruncă;
lui Dumnezeu îi place nespus de rochia ei vaporoasă
şi-o-nînalţă spre cer. Tu, făcătorule, transformi apa în vin
şi Maria, sora mea bună şi tandră, intră-ntr-un con de
confuzii: crede că cerul fi-va alesul, şi nunta e noaptea;
încearcă să se înalţe cu o talpă deasupra covorului aşternut
în ogradă, şi-n vreme ce fanfare strunesc dansul ei, mireasa
se-nalţă încet, levitează: O, mire sărman!..A fi adevărat, nu ajunge.
- Trenul foametei
Ca un os în răspărul coastelor crescut şi potrivnic,
cu imaginea usturătoare a secului şi uscatului te reţin,
tot dintr-o icoană: a dusului şi venitului taţilor noştri
dintr-o provincie, mioară sau mâţă fecundă numită
de Domnul, în care curgea lapte şi miere: Oltenia;
ţărână zdrobită de soare, firavele plante înflămânzite
de lipsa de ploaie, căzute pe muşuroaie, acasă; acolo,
verdeaţă grasă, promiţătoare de adânci fecundări, şi
blajinele suflete; fuşi harnic, nepoate, şi slujirea ta
întru fericirea vitelor mele, îndelung mulţumuitu-m-a;
ia, ca răsplată, ăste două papăorniţe de mălai şi du
celor înflămânzite ploduri din moldova voastră săracă.
Alţii, în numele sfintei şi nesăţioasei mămăligi, lepădându-se
de plapuma casei, de cizme, de covorul de lână, piesă
rarisimă-n zestrea bunicii, de cinste, de onoare, pentr-un
sac de grăunţe; şi drum înapoi. Urlă ca o fiară trenul foametei,
glasuri răguşite, pâlpâind în speranţe, reunite în cel mai
fantastic dintre coruri: Sârrrmaaa! Şarpe nesăţios, potricălind
cu mandibulele sale sărate coaste de munţi, trenul dişălat
ajunge-n sfârşit, şi gara Şurului salivează, se bucură….
Din volumul în lucru Cartea celor cinci semne