Adînca mea dezamăgire

 

Să nu cauți adevărul. Nici dreptatea.

Ai să găsești cadavrele copiilor uciși.

Bunicii împușcați pe malul apei,

Prea sîngeros e adevăru-n ochi cruciși.

De aceea, mai molcuț s-o luăm, ca melcii,

Să fim mai blînzi ca mieii sub cuțit,

Cu lacrimi se inundă Universul,

Cînd mor oameni, adevărul e mințit.

E cineva care m-amenință cu moartea,

dar eu, în conjurat de nimfe, fără păs

nu am armate, scriu cîte o carte

și nu dau patrupezilor ovăz.

Mi-e dor de cîntece și voia bună dintre oameni,

De erotismul  doamnelor de  vis,

De ochii verzi, căprui, albaștri, îți cer, Doamne,

Să fiu de multă dragoste ucis.

 

Cavalerul și Moartea

Un cavaler al Ordinului Runei era iubit de-o bună gospodină, un oaspete străin din vremi străbune veni să-i spună cine e de vină. El descuie centura castității, sperînd să fie doar prieten, ce s-a-ntîmplat e-n ordinea vieții, astfel născu femeia doar trei fete.  Trei, Doamne, trei destine fericite, din care unul a intrat în cronici, ștampila a semnul clipei universale ca oricare colici. Căci pe uscat și mare doar iubirea mișcă  înalții munți și norii, rătăcitorul fiu e-n revenire, în almanah  se-nscriu nemuritorii. Cu care coarne și copite dă damnatul, iar vîrcolacii rîd pe întuneric, lui Hercules îi recunoști și statul și cinstea, el nu-i luciferic. În criză suntem toți, căutăm și slava, deșertăciunea e oriunde, are casă, comorile se-ascund sub lava de vorbe goale, gura-i păcătoasă. Suntem pe-o scenă , spune Shakespeare, iar împăratul este gol mai toată vremea, noi știm de ce Adam căzu din ceruri, iar Eva tace mîlc, așa-i fu vrerea. Executați de propriile cuvinte, poeții scriu ce vor li nu-i citește decît un om lipsit de practică și minte, curat ca ochiul unui pește.

 

Ce să-i spun eu viitorului biograf? Tun și tutun. Să scoatem fițuicile din manșete. Fericirea nu se simte întotdeauna, dar nefericirea mereu. Uneori este prea devreme, alteori este prea tîrziu, niciodată la timp, ca o mireasă fără mire. Nu pedala pe mine, spune orgoliul.

 

Pericolul  nu vine de la clone, de i-am putea clona pe Einstein, Picasso, pe Eminescu,  periculoasă este doar santa simplicitas, mai puneți, vă rog, un braț de vreascuri, îmi este frig. De unde atîtea bile goale, atîtea chelii care nu acoperă nimic, guri turuind fără a dărui înțelepciune? Carne macră, neatinsă de Sfîntul Duh.

 

Se poate muri din orice, un vînt rău, o căpușă, un virus original, un infarct banal, din iubire fără iubire. Poesia este un panaceu, desigur, dar poate fi doar un paleativ, cu efect „placebo”.

 

Vacanțele s-au terminat, un vacuum se-nstăpînește leneș printre noi, ne invidiază Pan și Bacchus, cu nici o vrajă n-aduci timpul înapoi. Vampirii-și fac de lucru noaptea, ziua, vandalizînd ce-i mai frumos în amintiri, barbarii fluieră și scuipă, strigă,  varianta-i una singură– murim.  Un viaduct lipsește-n spațiul-timp, tu ești  aceeași, nici eu nu mă schimb.

 

Colonia penitenciară

Ușa mașinii negre se închise cu zgomot. Mătușa a plecat într-o lume mai bună. Unii o numeau Securitate, pentru felul umil în care cerea informații. Noi stăteam drepți ori ne clătinam , cum bătea vîntul. Am trecut în sala de studiu, unde am dormit pînă seara. Încolonați , ne-am dus la cantină, ni s-au servit gîndaci roșii, gustoși cu carne de șobolan tînăr. Apoi s-a trecut la programul de somn. Eram sculați din oră în oră și alergam în jurul  clădirii cenușii pentru a izgoni coșmarurile, stafiile, vîrcolacii. Dimineața ne spălam în hîrdaiele numite toalete. Apoi, fiecare primea o cazma pentru a-și săpa groapa. Dar nimeni nu era împușcat, se murea discret, prin evaporare. Cîmpul era înțesat de gropi paralelipipedice în care nu locuia nimeni, în afară de niște rîme vorbitoare.  Povestea a durat ceva timp, apoi cei în viață eram trimiși acasă, dar casele nu mai existau. Fuseseră declarate monumente istorice.

Trupul ieromonahului Zosima mirosea îngrozitor. Un vînt umed bătea dinspre nord. Căruța cu suflete moarte trecea zilnic, se auzeau rîsete, nimeni nu avea vreo explicație. O lume fără oameni? În zări se vedeau flăcări în floare. Ne balansam  între lumea de aici și cea de dincolo, ceea ce ne amintea de jocurile din copilărie. Fantome de cai și cîini  bîntuiau prin toate  locurile ascunse. Noaptea  necheza și lătra la noi.

Mă gîndeam că viitorul este un film despre care ai auzit multe, dar nu l-ai văzut. Trăiam prezentul așa cum mergi într-un tren fără stații, ne rugam Invizibilului. Mă simțeam precum o copie nereușită a propriilor vise. Cred că orbii ar trebui să binecuvînteze stelele, sunt cel mai în drept. Cine ar fi putut schimba  ceva. Iubita plîngea cu fața ascunsă în pernă.

 

Condamnarea

Ați scăpat în seara asta, mai aveți șapte zile, ne spune Sergentul, pregătiți-vă echipamentul, lopata, glonțul, sicriul, rugăciunea.

Ne-am prăbușit pe scaune. Unii plîngeau cu sughițuri, alții hohoteau de nervi, dar azi am scăpat.

Eu nu aveam nici de glonț, că de restul… Dar planuri aveam o mie. Trebuia să fur ceva. Libertatea. Să pot sări spectaculos de pe un pod înalt. Vedeam zîmbetele ucigașilor. Dansul morții. Cunoșteam o filieră, dar legăturile erau rupte. Un apartament, acolo stătea o femeie frumoasă care mă părăsise pentru un vînzător de pește. Omul ne surprinsese și eu sărisem de la etajul trei fără să-mi fracturez nimic.

Moartea cînta la xilofon. În bibliotecă era liniște. Mai puteam citi cel mult șapte cărți groase. Dacă apucam să o citesc și pe a opta , eram salvat. Verdictul s-ar fi amînat din nou, ca și execuția. În bibliotecă erau numai șapte cărți. Eu trebuia să o scriu pe a opta și apoi să o citesc.

Astfel am început să scriu.

 

Fără a privi în afară

Fără a privi în afară, sufletul se ofilește.

Există oameni care nu au iubit niciodată? Da, unii dintre ei trăiesc (există) chiar mai mult decît noi, ceilalți.

Amoru-i un copil pribeag, a spus biata Carmen și pe loc a fost ucisă.

Dușmănia este ridicolă, prietenia – relativă, numai iubirea – absolută.

Iubirea ca și scrisul nu se vindecă niciodată.

Talent înseamnă și voce și vocație.

Ce înseamnă a fi universal ? Nici pe Dumnezeu nu-L recunosc toți.

Frunzele, norii acoperă cerul, dar tot frunze și nori rămîn.

Dacă Nasul lui Gogol s-a plimbat liber pe bulevard , nu ne mai mirăm de nimic.

Adio, putere. Ce să mergi la cei care nu te vor?  Caută în tine, dacă ai un interior.

Orice pistol este o ispită  pentru ucigaș și sinucigaș.

Vraja poeziei celor fără de putere.

Orice șarpe mort este demn de milă. Uneori vreau să fiu fruct.

În mine nimic nu-i inocent, în afara amintirilor.

Știu, voi deveni apă curgătoare.

O casă visa că este corabie. Corabia visa că este o casă.

Buzele mele-s acoperite de sărutul tău otrăvit, nuferii– aștri din hidrargir și argint, sunt duh și sunt trup sîngerînd, rănile cresc precum undele din adînc, dincolo sunt liber, nu mă ajung nici cuțitul, nici cuvintele nu mă ajung.

Deși n-am fost și nu sunt don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfîntă mă dezleagă de oricare ridicol, ești Femeia. Deși-i citesc pe  Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfîntă mă dezleagă de oricare ridicol, tu ești Lethe. Căci nu mă vezi, nu știi nimic din toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru, tu ești Eva. Eu numele tău îl ascund adînc în mine, în fibrele nervoase, fine.