(Kitchener, Ontario)
ABECEDARUL LUMINII
Deasupra e cerul.
Dedesubt – apele mării.
Cine de la cine-a-nvățat
să rostească albastrul întâi?
Și-al cui e împrumutul?
Nu cumva la-nceput
o fi fost sărutul?
Deasupra omului – cerul.
Dedesubtul lui e pământul.
Cine de la cine-a-nvățat
să-I cânte în palmă
frământul?
Soarele
de frică
să nu-i crească aripi de cântec
se aude din ascunsul de nor:
Deasupra mea e somnul,
dedesubtul meu – apele somnului.
Numai apusul meu
este visul,
împrumutat de la om.
Cum aș putea decât omenește,
cuvânt cu cuvânt,
să țes lumina
cu care se-nveșmântă Dumnezeu
amintindu-și de cer,
de pământ
și, mai ales, de gustul amar
din frământ.
ANA PE IOACHIM ÎNTREBA
Era ca și cum
ai fi visat că visezi,
precum o mireasmă,
dar fără de fagur nuntit din livezi,
ci doar limpezime cântând limpezime.
Oare ce o fi fost,
Ioachime?
Trimisul poate?
Fără de vorbă și iță,
literei sfinte îi da despletiri,
nescrisul vânat de peniță
spre nodul ales,
mult mai subțire ca umbra părerii
amar tremurând ne-nțeles –
cum din sânul de toamnă
să-mi înflorească merii?
Ce înalt – glasul lui
mereu sporind temei de adâncime!
De frică mă cutremur, și necredința-mi cred.
De ce taci Ioachime?
Vorbea Trimisul,
dar fără sunet hodinit în grai,
de stânci uitate chiar îmbătrânirii,
licheni și putregai
și mușchi verzui…
Grăia, cum aș putea să-ți spui?
Grăia
de-un început, vlăstar minunii însăși,
pe vârful ars pe muche,
unde se-mbunghie nopțile în nopți –
stema reginei – floarea de colț!
Mi se părea străina auzire
ca soarele privind – întunecime.
Precum un pod amețitor,
dă-mi mâna Ioachime!
În glasul lui,
cu adierea spaimei despre rod
ce va să fie întru ramul meu,
se primeneau genuni în limpezime
sorbind pe-ascuns din Dumnezeu,
nu spaima, ci nectarul bucuriei.
Ce o fi vrut să zică repetând mereu
cuvântul mării dăruit Mariei?
Peste credință oare poți să crezi
ca mine astăzi Ioachime?
ORFEU MERGEA CU SPATELE-NAPOI
(Lui Florica Batu Ichim la trei ani orfeici)
„Eu știu, grăi Euridice,
un loc ce moartea nu îl știe.
Ascunsul cheii l-am aflat
și-o am chiar eu.
Orfeu,
nu te opri din cântec, nici aripei popas,
că numa-n nepătrusul lui
rămas-am ce-am rămas –
eternul sărutându-l pe altoi!
Simți gustul primului sărut?”
Orfeu,
care mergea cu spatele-napoi
cum moartea-i poruncise:
„De-o vrei,
să nu te-oprești
până ajungi afară!”
Deodată,
uitând blestemul
se opri în fața ei
și amândoi
setoși se-mbrățișară…
…dar s-au pierdut,
unul mereu în altul,
sorbind
lumina tălmăcită de un cântec,
sărut după sărut.
LA CARE HALTĂ COBOR?
– Ce dacă plătit-ai biletul corect?
Nu vezi că mergi în sensul gresit,
că halta ”Visului Perfect”
demult tăblița si-a schimbat
si nu mai există?
Ce dacă
pe peron
iubita te-a îmbrățisat
si ți-a făcut din batistă?
– Dar, efule…?!
– Scuzați, Controlor…!
si îmi zâmbete de sus,
ca din cer,
dar si puțin intrigat:
– Cobori la prima. Transfer.
Dar trebuie cumva să te-nveți
că halta cu nume ciudat,
totdeauna a fost ”Perfectul Compus”.
TOT GAVRIIL ADUCE VESTEA ADORMIRII
Lumina fâlfâindu-i fără vânt,
în fața ei
precum în Nazaret odinioară,
grăi către Fecioară:
”Nu am venit să te-nspăimânt,
Înțelepciune care-i vlăstărit
neînceputului Cuvânt
abisul tainei către rod ;
ca fiecărui muritor
solie am de trecere și pod.”
…iar Maica,
chiar Fecioară, tot Maică a rămas!
Il ispiti pre înger, cu șagă parcă-n glas:
„Vezi, nu cumva la nimeni să mă spui,
bogată sunt în dor cu dor din dorul Lui!
Dar altceva tu ce mă sfătuiești
să iau în straiță și să-i duc de-acasă?”
„Luminilor din dor – Împărăteasă,
tu strop de rouă
ce necuprinsul mării L-ai legănat în brață,
de unde să-ți fiu sfetnic ca să-ți îndrug povață?
Necugetatele genuni
le-ai prins în rost și chiag
ca floarea lunii, dincolo de gând,
nuntindu-și raza crengii de lămâi,
Fiului drag
îi ești de-ajuns, spre El urcând,
că însăși veșnicia-ntinerește
la frumusețea cea dintâi.
Genunile din ele puzderie se nasc,
ca undele de apă se prind și se desprind
și altor cercuri spirala și-o desfac,
când galaxii se despletesc din hău în hău.
Tu îi aduci de-acasă
ce-i mai de preț
din lumea voastră-n săhăidac
cărarea primului colind –
străină taină chiar lui Dumnezeu
amirosind lumește
ca trandafirul și finicul tău.
PETRU
– N-am prins nimic cu mreaja, cu vârșa sau năvodul…
– … se coase mult mai bine la capăt de faci nodul.
– De ce e dulce-amarul, dar leacu-i în otravă?
– … cât bobul e în fașă, nu ești pierdut în pleavă.
– Mă iartă c-am fost noapte și Te-am crezut nălucă.
– … voiam să-ți dau oglinda ce lacrima usucă.
– Mă simt iar întuneric și marea-i volburată…
– … să nu încerci minunea s-o măsuri c-altădată.
– Ba mi-aș zvârli chiar umbra, nimic să nu mă ție,
ca să alerg spre Tine, urlând de bucurie,
mi-ar fi cărarea mării văzduh ce zarea zboară!
– …mă mai iubești tu, Petre? te-ntreb a treia oară.