Dumitru ICHIM

(Kitchener, Ontario)

ABECEDARUL LUMINII

Deasupra e cerul.

Dedesubt – apele mării.

Cine de la cine-a-nvățat

să rostească albastrul întâi?

Și-al cui e împrumutul?

Nu cumva la-nceput

o fi fost sărutul?

Deasupra omului – cerul.

Dedesubtul lui e pământul.

Cine de la cine-a-nvățat

să-I cânte în palmă

frământul?

Soarele

de frică

să nu-i crească aripi de cântec

se aude din ascunsul de nor:

Deasupra mea e somnul,

dedesubtul meu – apele somnului.

Numai apusul meu

este visul,

împrumutat de la om.

Cum aș putea decât omenește,

cuvânt cu cuvânt,

să țes lumina

cu care se-nveșmântă Dumnezeu

amintindu-și de cer,

de pământ

și, mai ales, de gustul amar

din frământ.

ANA PE IOACHIM ÎNTREBA

Era ca și cum

ai fi visat că visezi,

precum o mireasmă,

dar fără de fagur nuntit din livezi,

ci doar limpezime cântând limpezime.

Oare ce o fi fost,

Ioachime?

Trimisul poate?

Fără de vorbă și iță,

literei sfinte îi da despletiri,

nescrisul vânat de peniță

spre nodul ales,

mult mai subțire ca umbra părerii

amar tremurând ne-nțeles –

cum din sânul de toamnă

să-mi înflorească merii?

Ce înalt – glasul lui

mereu sporind temei de adâncime!

De frică mă cutremur, și necredința-mi cred.

De ce taci Ioachime?

Vorbea Trimisul,

dar fără sunet hodinit în grai,

de stânci uitate chiar îmbătrânirii,

licheni și putregai

și mușchi verzui…

Grăia, cum aș putea să-ți spui?

Grăia

de-un început, vlăstar minunii însăși,

pe vârful ars pe muche,

unde se-mbunghie nopțile în nopți –

stema reginei – floarea de colț!

Mi se părea străina auzire

ca soarele privind – întunecime.

Precum un pod amețitor,

dă-mi mâna Ioachime!

În glasul lui,

cu adierea spaimei despre rod

ce va să fie întru ramul meu,

se primeneau genuni în limpezime

sorbind pe-ascuns din Dumnezeu,

nu spaima, ci nectarul bucuriei.

Ce o fi vrut să zică repetând mereu

cuvântul mării dăruit Mariei?

Peste credință oare poți să crezi

ca mine astăzi Ioachime?

ORFEU MERGEA CU SPATELE-NAPOI

(Lui Florica Batu Ichim la trei ani orfeici)

„Eu știu, grăi Euridice,

un loc ce moartea nu îl știe.

Ascunsul cheii l-am aflat

și-o am chiar eu.

Orfeu,

nu te opri din cântec, nici aripei popas,

că numa-n nepătrusul lui

rămas-am ce-am rămas –

eternul sărutându-l pe altoi!

Simți gustul primului sărut?”

Orfeu,

care mergea cu spatele-napoi

cum moartea-i poruncise:

„De-o vrei,

să nu te-oprești

până ajungi afară!”

Deodată,

uitând blestemul

se opri în fața ei

și amândoi

setoși se-mbrățișară…

…dar s-au pierdut,

unul mereu în altul,

sorbind

lumina tălmăcită de un cântec,

sărut după sărut.

LA CARE HALTĂ COBOR?

– Ce dacă plătit-ai biletul corect?

Nu vezi că mergi în sensul gresit,

că halta ”Visului Perfect”

demult tăblița si-a schimbat

si nu mai există?

Ce dacă

pe peron

iubita te-a îmbrățisat

si ți-a făcut din batistă?

– Dar, efule…?!

– Scuzați, Controlor…!

si îmi zâmbete de sus,

ca din cer,

dar si puțin intrigat:

– Cobori la prima. Transfer.

Dar trebuie cumva să te-nveți

că halta cu nume ciudat,

totdeauna a fost ”Perfectul Compus”.

 

TOT GAVRIIL ADUCE VESTEA ADORMIRII

Lumina fâlfâindu-i fără vânt,

în fața ei

precum în Nazaret odinioară,

grăi către Fecioară:

”Nu am venit să te-nspăimânt,

Înțelepciune care-i vlăstărit

neînceputului Cuvânt

abisul tainei către rod ;

ca fiecărui muritor

solie am de trecere și pod.”

…iar Maica,

chiar Fecioară, tot Maică a rămas!

Il ispiti pre înger, cu șagă parcă-n glas:

„Vezi, nu cumva la nimeni să mă spui,

bogată sunt în dor cu dor din dorul Lui!

Dar altceva tu ce mă sfătuiești

să iau în straiță și să-i duc de-acasă?”

„Luminilor din dor – Împărăteasă,

tu strop de rouă

ce necuprinsul mării L-ai legănat în brață,

de unde să-ți fiu sfetnic ca să-ți îndrug povață?

Necugetatele genuni

le-ai prins în rost și chiag

ca floarea lunii, dincolo de gând,

nuntindu-și raza crengii de lămâi,

Fiului drag

îi ești de-ajuns, spre El urcând,

că însăși veșnicia-ntinerește

la frumusețea cea dintâi.

Genunile din ele puzderie se nasc,

ca undele de apă se prind și se desprind

și altor cercuri spirala și-o desfac,

când galaxii se despletesc din hău în hău.

Tu îi aduci de-acasă

ce-i mai de preț

din lumea voastră-n săhăidac

cărarea primului colind –

străină taină chiar lui Dumnezeu

amirosind lumește

ca trandafirul și finicul tău.

PETRU

– N-am prins nimic cu mreaja, cu vârșa sau năvodul…

– … se coase mult mai bine la capăt de faci nodul.

– De ce e dulce-amarul, dar leacu-i în otravă?

– … cât bobul e în fașă, nu ești pierdut în pleavă.

– Mă iartă c-am fost noapte și Te-am crezut nălucă.

– … voiam să-ți dau oglinda ce lacrima usucă.

– Mă simt iar întuneric și marea-i volburată…

– … să nu încerci minunea s-o măsuri c-altădată.

– Ba mi-aș zvârli chiar umbra, nimic să nu mă ție,

ca să alerg spre Tine, urlând de bucurie,

mi-ar fi cărarea mării văzduh ce zarea zboară!

– …mă mai iubești tu, Petre? te-ntreb a treia oară.