ALTE POEME

Fără timp

sau poem patriotic şi contemporan

 

Prezentul e ţeapăn,

cu fapte prea vii

şi-i prea lunecos

ca să-l prinzi să-l descrii…

Trecut? Viitor?

Sînt şi moarte, şi moi!

Poţi să scazi, să aduni,

să supui, să îndoi,

să împărţi, să-nmulţeşti,

să renegi, să reiei,

ca să poţi să explici

cu istoria ce-i…

 

Moarte, morţi

puse-n pagini cum vrei,

hecatombe în spatele ei!

Doar minciună şi moarte,

cam atît îi e harul –

neştiut cimitirul,

glorios doar groparul.

 

Domni viteji care-n fum,

care-n foc necurmat

n-au minţit, jefuit,

sau vîndut, sau trădat –

au ucis nevoit,

fiindcă-au tot apărat,

fiindcă-au tot cucerit,

fiindcă-au tot ajutat

să sporească istoria-n

gloriosul său drum.

 

„N-o cunoşti!”

mă acuză un glas din afund.

 

„O trăiesc şi mi-e silă!

Nici nu vreau!” îi răspund.

 

Cîte ceva despre moartea personală

Întîi

ea se poate descrie

numai fiind în viaţă.

apoi

nu interesează pe nimeni

că mori în fiecare zi…

Altfel

de ce i-aş mulţumi

lui Dumnezeu

sau Soarelui în zori

că iarăşi m-am învrednicit A FI?

 

Hrănesc un Nerv

ca altul să dispară,

Setea-mi sugrum

să-mi strige “Hai, să bei!”,

iubesc, doar ca să-mi

gîtui Frica iară,

dar ca o hidră-s capetele ei…

 

Cînd mă ucid

vreau Verbul să-mi rămînă

şi-l pun pios

într-un sicriu de carte,

şi mor şi înviez pe mai departe…

 

Dar cînd ferestrele mi se deschid

înspre un cimitir ce-mi e vecin,

mă-ntreb – spre-a îngropa

măcar puţin

din îndoiala lui

„În ce aş crede?”

în veşnicia care

nu se vede

sau în formula basmului

– erată –

„A fost odată ca niciodată”?

 

“Niciodată” e un cuvînt prăpastie

în care au căzut

Vecia,

Credinţa şi

Adevărul…

„Odată” e un cuvînt pisc

în care mă suie zilnic Moartea

şi mă tot coboară

pe funia Speranţei

ce se subţiază-n neştire…

 

În cimitirul vecin

un preot cîntă mecanic

„Veşnica(!) pomenire!”