S-a dus…
Piculetului
Sufletul tău s-a dus, luat de amurgul venit, pe ascuns.
Să mi te fure.
Triptic II.
1.
Ajută-mă, Doamne
În vorbe să spun
Ce-am trăit
Şi ce n-am trăit
Şi-apoi pot pune punct.
2.
Zborul meu
Se află în zborul tău
Aripile noastre sînt aripi de fluture
Pînă la urmă vor ajunge
Într-un inevitabil picaj şi-aşa zborul să-l termine
În chihlimbar.
3.
De ce m-ai oprit din mers?
Atîtea mai aveam de făcut
Atîtea mai aveam de văzut.
Numai Dumnezeu e cel chemat
Să spună stop.
Doar Dumnezeu poate să spună gata
Nimeni altcineva.
Mai fii o dată
Nu ţine sufletul pe cer
Cerul e prea îndepărtat
Ţine sufletul lipit de pămînt
Şi nu pleca nicăieri
Mai fă o dată primii paşi
Mai fii o dată de bucurie beat
Mai fii iarăşi copil
Învăţa să zbori
Ca să te-ntorci
Iarăşi şi iarăşi
De unde ai plecat.
Trecutul
În memoria istoricului Gheorghe Buzatu
Trecutul
E precum copilul de care
chiar dacă aş vrea
nu mă pot îndepărta.
Cum oare să fac aşa ceva?
Cum să comit un asemenea păcat?
De la pieptul meu odorul să-l las?
Străinii să-l ia.
Nu! Nu!
Doar au şi ei trecutul lor
Copiii lor
Mîndria lor.
De copii te poţi îndepărta,
niciodată nu-i poţi schimba
văzduhurile în hăuri s-ar afunda
nu se poate întîmpla aşa ceva!
Nu poţi lăsa ziua de ieri în neant
n-o poţi lăsa să fugă aiurea.
De trecut nu te poţi lepăda.
În locul lui va veni în mod sigur moartea,
Adică uitarea.
Uitarea care vrea de mult să ne îngroape,
Cu tot ce ne este mai drag şi mai aproape.
Cu trecutul se moare ţinîndu-l strîns în braţe.
Fără de trecut n-ai cum învia.
Şi de ce ai învia?
Cînd fără trecut mort de-a pururi vei rămînea.
Zborul sau ieşirea din labirint
Pentru Marc
Copilul nu-i şi el o pasăre?
Dă-i atunci aripi puternice să zboare.
Să zboare unde va vedea cu ochii.
Să ştiţi că aripile nu ard în soare.
Lumea îngustă se vede altfel de sus
Numai din zbor se vede lumea toată.
Uriaşă.
Nu vei regreta niciodată.
Că înveţi şi laşi o pasăre să zboare.
Aşa afli mai bine ce se petrece în lumea asta.
Învaţă să iasă din labirint
odată
Prin poarta neferecată.
Şi prin care a vrut mereu să iasă
fără să poată.
Se duce şi nostalgia
Anii s-au dus ca nişte clipe
Am rămas doar cu nostalgia
În minte şi în suflet.
Văd că se duce şi nostalgia în van.
Sînt singur.
Singur şi trist pe lume.
Doar pe ea o mai aveam.
S-o mai caut?
Sau o caut în zadar….
Tot mai des
Tot mai des mă-ntorc în mine
Şi pe dinăuntru sînt tot mai gol.
Plinul de-altă dată, preaplinul pe care îl simţeam din urmă venind
Încet s-au scurs în pămînt.
În pămîntul reavăn.
De la un timp aşteptat sînt.
Iar eu îs tot pe drum
Pe drum.
Las moştenire un trunchi de copac
Îmbrăcat în frunze uscate
Toate colorate
Ca un curcubeu ce zarea întreagă o cuprinde.
Dispărea-vor frunzele cărate de vînt
Pînă la urmă îngropate
Împreună cu mine în pămînt?
Las vouă doar Cerul vuind.
Femeie – Poezie
Ce Femeie frumoasă e Poezia.
Ce ochi frumoşi şi cît de albaştri are Poezia.
Cerurile toate în ochii ei se oglindesc.
Femeile cu Poezie în suflet nasc bărbaţi chipeşi fără să ştie.
Cu cît mai mulţi ca-atît mai bine pentru Omenire.
Poezia cea de toată ziua ne umple existenţa cu bucurie,
Fără să bănuim, fără ca cineva să ştie.
Bărbaţii se nasc numai să-i înalţe cîntece de slavă Ei – Poeziei,
Drept mulţumire c-au fost aduşi de Ea pe lume.
Cît de trist ar fi fără de Poezie în lume
În pădure pe cîmp la mare
Primăvara toamna la soare.
Poezia e omniprezentă dar puţin o văd o simt o trăiesc,
Cine a văzut-o odată nu se mai desparte de Ea.
Cine a văzut-o odată o păstrează pentru totdeauna în inima sa.
Vai, ce miloasă fiinţa cu bărbaţii e Poezia.
Pentru nesăbuinţă,
Pentru ignoranţa ta
Deja te-a iertat.