Percepţia poetica a lui Ion Mircea presupune un spaţiu al uimirii provocate, ineditului inefabil, în volumul Terra balerina, editura Paralela 45, Piteşti, 2012 unde poetul se foloseşte de imagini-simbol şi imagini-paradigmă sublimate semantic. Ion Mircea este un reprezentant notoriu al grupului format în jurul prestigioase reviste clujene „Echinox” şi mai apoi să îşi lege numele de revista „Transilvania – de Sibiu. El este încadrat în această generaţie lirică prin cultivarea estetică neoexpresionistă. Creaţia în sine din volumul aşezat sub lupă se singularizează prin ceea ce se relevă structural echilibrul ei în deosebita capacitate a construcţiei lirice proiectată prin cuvinte care plutesc lax în atmosfera citadină, unde realitatea e transcendentă vădit iar elegiacul se întipă­reşte în stil baroc, meditativ şi confesiv.

„Nu peste mult această pădure nu va mai fi o pădure./ sculptez de ani buni în arborii vii,/ rămaşi în picioare./ de conacul care mi-a perforat podeaua,/ de copacul acesta însă nu mă voi atinge nici mort./ îmi voi atîrna din cînd în cînd/ rufele-n crengile lui,/ îi voi citi, toate, troparele zilei,/ în sfîrşit, primăvara şi toamna,/ îi voi cînta la pian parfumul fără adresă al singurătăţii,/ dar în rest îl voi lăsa să-şi vadă de ale lui,/ să crească după cum îl taie capul/ şi să treacă intact/ în garsoniera de la următorul etaj” (Arborii sculptaţi nu au foşnet – p. 101). De aici iluzia că poetul Ion Mircea (născut la 1 septembrie 1947) scrie aidoma cum vorbeşte într-o limbă de toate zilele, dar, aleasă, magistrală, fără să se simtă vreun efort în acest sens. Lecturînd această carte, am descifrat un principiu atitudinal şi o concepţie de flux şi reflux într-o poezie ceremonioasă în ansamblul unităţii ei stilistice.

Din suita de repere critice – semnale printre alţii de Ion Pop, Nicolae Manolescu, Radu Vancu, m-am oprit la ceea ce notează Mircea Martin, dar, după părerea mea uşor ambiguu. „Este în poezia lui Ion Mircea o nevoie acută de transparenţă. Transparenţa e mereu evocată şi rîvnită. Dar şi aici intervine inteligenţa lui de poet, niciodată pe deplin realizată”.

Eu găsesc în acest volum destule poeme în care Ion Mircea nu se contractă, nu gîndeşte centripet şi nicidecum entazic, retragîndu-se în sine ca într-un ecou, ci, mai degrabă, gîndeşte centrifugal şi – deci – extazic, surprinzînd viaţa într-un flux textual al materiei vii, proliferînd relaţional, conotativ şi reverberînd ontic şi cognitiv,

„Nu de mult venisem pe pămînt,/ Visam că maică-mea mă alăptează/ şi gura mea-i un rege rău/ iar sînul ei cum tinerele roabe se împurpurează/ sub alteţa gura mea/ soarele smuls din univers cu alb/ şi pălăria mortului cu tot cu scalp,/ surori răsăritene biserici în desagi/ şi stepa-ntinsă precum un preş cu fragi./ şi limba mi-au tăiat-o-n somn/ iar braţele în vis mi le-au tăiat,/ şi trupul meu de-atunci miroase-a poezie,/ sudoarea mea se-aude ca o melodie/ şi plînsul meu e dublu-articulat” (Mărturisito­rul – p. 191). Limbajul într-un asemenea mediu nu poată fi decît natural, firesc, laicul moral propriu acestui fel de a sugera, sau, mai curînd de a releva frust realul brut, apare împins pînă la „didacticism” iar întîmplările trăite şi asumate de autor, sînt regizate şi redate filmic într-o compoziţie insolită. Totul se subsumează „totului”, reflecţia meditaţiei şi dorinţei de a fi în Sinele  unui loc anume, chiar dacă niciodată n-a fost acolo, în fine, nu e un deja-vu… O vrajă continuă, un fel de basm, o poveste fără sfîrşit, un crez cît un labirint din care nu se poate ieşi, o patimă cu sens giratoriu, o virtualitate descompusă punct cu punct, linie cu linie pînă în apropierea oniricului din unele proze ale lui Ţepeneag sau pînă-n absurdul din Castelul lui Kafka.

„Nu mă mai recunoşti/ lava mea după mii şi sute de aii de ani a prins  scoarţă/ am solzi şi am flori/ am pene şi spini/ şi ţări de pleoape am eu pe tot trupul./ un albuş de ou mult mai vechiu decît piramidele/ ca plodul întreg străveziu ating deodată/ cu buzele şi cu genunchii cerul/ şi alte mii şi sute de mii de ani pămîntul răcindu-se/ şi soarele răcindu-se ţi-am greşit/ iar tu mă ierţi cu iertarea cea deîndată” (Iertarea – fragment – p. ll7).

Ion Mircea în poemele sale prozaice, ia o realitate aleatoriu şi o „povesteşte”, n-o lasă în apele ei, o modelează şi-i conferă expresie poetică, ficţionînd-o. Demersul lui conduce spre îmbogăţirea limbaju­lui, poetul aderînd la proza-vieţii crezînd că poate dovedi astfel că lirismul se naşte şi din absenţa misterului. Dar cum însuşi misterul e chiar viaţa, Ion Mircea şi-l asumă scriind opţiuni pentru fulgeraţii laxe în texte ce definesc o natură imaginativă. Este aici un fel de jurnal filozofic-existenţial al reacţiilor intime: fie cu privire la elemente autobiografice, fie cu trimitere la privelişti ambiante unde poetul Ion Mircea se comportă ca un adevărat maestru.