O carte de poezie de valoare este paşaport către înalt, iar Ochiul de lumină de Doina Drăguţ, carte publicată cu ceva timp în urmă de Editura Scrisul Românesc, este cea mai nobilă dovadă. O poezie cu totul personală, solitară în peisajul poeziei de ieri şi de azi, recomandînd un poet autentic, original, care îşi croieşte calea sa proprie, în aspiraţie spre Calea Lactee. Este de mirare că pînă acum critica profesionistă, cîtă mai există, nu i-a semnalat virtuţile şi nu i-a găsit locul pe care îl merită în istoria literaturii române.

Doina Drăguţ scrie cel mai adesea în vers liber, cu un ritm interior anume impus pentru a evidenţia ideea poetică, pentru a o potenţa; ea compune o poezie de introspecţie, care pare încifrată la prima vedere, dar care în realitate este de un lirism autentic şi de o sensibilitate rară, definite adeseori de laconism şi de exprimare eliptică. O caracteristică de ansamblu ar fi complexitatea.

Poezie de idei, rafinată, care proclamă coexistenţa graţioasă a spiritului cu materia, a planurilor ceresc şi pămîntesc, a regnelor vegetal şi animal etc. De la început reţin atenţia versuri memorabile, cum ar fi: Cerul se lasă pe cumpăna fîntînii; Aud căderea unei clipe în alta; Tăcerea răsfirată-n cercuri de lumină; Trupul meu / Privire / Şi umbră / Şi lumină şi multe altele.

Versurile Doinei Drăguţ au un ritm cosmic, probabil, adesea greu de dedus, ideile nu sînt vizibile cu ochiul liber, ele nu sînt exprimate pur şi simplu, ci sînt bine strunite, obligate să se ascundă după un cuvînt, după metafore surprinzătoare, aşa cum e viaţa, simplă la prima vedere, însă misterioasă şi sacră. Iată că poate de aici pornind, poezia ei are o individualitate aparte şi nu are aproape nimic personal. Ea se conţine pe sine în imagini, se separă de sine însăşi. Este configurată prin sufletul de forma absolutului, timp ruinat, scrie poeta.

Despre lirism, se pare că poeta are o concepţie proprie, dispune cu siguranţă de o viziune inedită. Poate că, pentru cititorul neatent, versurile Doinei Drăguţ par cumva cerebrale, prea reci, prea concentrate, pentru ceea ce se cunoaşte îndeobşte despre poezie. Totuşi, ceea ce pare încifrare sau răceală nu este decît exprimarea fluentă a unei arte poetice originale. La o lectură atentă, preconceptele pălesc, cititorul avizat îşi dă seama că are în faţă o retrăire a vieţii la maximă intensitate, cu simţire adîncă şi intuiţie remarcabilă.

Universul poetic al Doinei Drăguţ nu este împrumutat, ea nu calcă pe clişee, nu trage cu ochiul în grădina vecinului, ea vede lumina, cea din cosmos, din văzduh, aşternută pămîntului, şi din fiinţa proprie. De aici universul ei original.

Poezie a autocunoaşterii. Poeme întregi ar merita citate. Redăm doar cîteva titluri, semnificative şi ele: Creştere; Mişcare către centru; Spaţiul dintre punţi; Alunecări; Evaluarea luminii. Iată un Autoportret care deschide un univers: Ochii mei verzi / Prelungesc / Cîmpia în spaţii / Tremurate.

Ritmul interior de care aminteam se amplifică şi nu cade brusc în final, cum li se întîmplă altora frecvent. La Doina Drăguţ, finalul, încheierea unui poem nu înseamnă  închidere, ci abia de aici începe jocul secund, este deschidere spre infinit, este trambulină care te preface şi te cucereşte.

Universul propriu Doinei Drăguţ este conturat de cuvinte care revin adesea, reluate doct, amplificate, încărcate de sensuri grele, ca aripile albinelor după fecundarea florilor. Notăm cîteva şi în primul rînd lumina, care se reia obsedant: lumina, timpul, punctul, cercul, sfera şi altele.

Sînt secvenţe care conduc cititorul să observe nu atît sensul, cît plăcerea estetică, bucuria lecturii, care de multe ori se cere repetată, interpretată. De aceea, cuvintele sînt alese cu grijă şi dezvăluie reflexivitate, au sens metafizic ori măcar aforistic, primesc o forţă care le dă coeziune şi fenomenalitate. Poezia aceasta nu seamănă cu nimeni, este profund originală şi poate doar în spirit să aibă ceva macedonskian!

Şansa poeziei Doinei Drăguţ este computerizarea continuă a vieţii, conexiunile peste spaţii şi timp, ea este pe măsura unei epoci care se anunţă diferită de istoria ultimelor sute de ani şi pe care poate o reprezintă deocamdată cel mai subtil. Tematica, scriitura, gîndirea sînt ale unei generaţii în curs de formare, a conexării la cosmos.

Bucureşti, Aprilie 2014