Pe parcursul ultimilor ani, Doina Cernica a publicat cu sîrg şi neascunsă bucurie o operă întinsă şi diversă tipologic, manifestîndu-se cu egală dărnicie în proză ficţională de varii dimensiuni şi mize (de la schiţe sprinţare la poveşti savuroase), publicistică, însemnări de călătorie şi cronică plastică. Numeroasele sale volume se hrănesc totuşi din cîteva constante atitudinale majore, care îi explică, deşi parţial, şi forma cuceritoare a scriiturii, şi glisarea perpetuă între interior şi exterior, între le dedans şi le dehors. Ele se găsesc şi în ultima sa carte, Cititoarea. Călătoarea (Editura Muşatinii, Suceava, 2014), carte crescută, ca întotdeauna, din ideea împărtăşirii cu ceilalţi a unor experienţe individuale ce stau sub semnul ceremonialului şi al iluminării. După cum o arată şi titlul, este vorba despre două tipuri de experienţe, lectura şi călătoria, înţelese ca forme gemelare de iniţiere – atît pe orizontala geografiei terestre sau umane, cît şi pe verticala propriei interiorităţi. În viziunea Doinei Cernica, una o cheamă pe cealaltă, de regulă în maniera pe care o mărturiseşte într-un peritext al volumului: „precedate cîteodată de citirea, recitirea, răsfoirea unor cărţi, călătoriile pe care le-am făcut în cîteva ţări au chemat amintiri şi au iscat un interes viu pentru alte cărţi din literatura lor”.

Pagini sensibilizatoare sînt dedicate, în Cititoarea. Călătoarea rezultată din această imbricare, oraşelor animate de duhuri mitologice (Lisabona – în Lisabona: oameni, locuri, sentimente; Padova – în Poveste cu Sfîntul Minunilor; Londra  – în O lume dispărută la Londra, O pasăre cîntă în metrou, sau Londra între jocuri;  Atena – în Păsări, oameni şi zei;  Roma  –  În Roma, la San Pietro;  Verona – în „Iubirea spune doar ce s-a mai spus”;  Metz  – în Cocoşul lui Brîncuşi într-un arbore asiatic ş.a.), monumentelor care invită „la aventură umană şi spirituală” (Poveste cu Sfîntul Minunilor, Secolul XXI jucîndu-se la Hotin, Sub cerul Capelei Sixtine, Maria zăpezilor în floare, Amintirea lui Fernando Pessoa, Atena Atenei etc.), scriitorilor de prim rang care i-au prilejuit, la diferite vîrste, întîlniri modelatoare (Scriitoarea Marguerite şi Cititorul Hadrian în Grădina Bibliotecilor, António Lobo Antunes la o ceremonie a iubirii, Tablou cu surorile Brontë, Poveste de Crăciun cu Scrooge şi Dickens), în sfîrşit, evenimentelor culturale de tot felul care însufleţesc spaţiile vizitate (Vernisaj cu Vigh István la Debretin, Călătorie spre limba maternă, Scriitori, cărţi şi cititori la Thionville, Cercul poeţilor supravieţuitori, Măslinul filosofiei). Indiferent de pretextul distinct, fiecare dintre aceste călătorii în Franţa, Grecia, Italia, Malta, Marea Britanie, Republica Moldova, Rusia, Portugalia, Turcia, Ucraina sau Ungaria sfîrşeşte, bineînţeles, prin a reprezenta o incursiune într-o spiritualitate aparte, şi, prin intermediul acesteia, o experienţă  polivalentă, cu irizări epifanice.

Între invariantele atitudinale la care mă refeream la început (nevoia de integrare autentică, în fond atemporală, în spaţiile şi feliile de viaţă/ timp relevate prin cunoaşterea acestora; înţelegerea alterităţii etnice, mentalitare, religioase ş.a.m.d. ca pe un catalizator al propriei identităţi; responsabilitatea faţă de toate pisaniile descoperite în locuri, dar şi în oamenii de care o leagă multiple afinităţi elective; accesarea anamnetică a memoriei individuale, cu invocarea permanentă a stărilor de graţie infantilă – „există, ne asigură scriitoarea, un drept de preemţiune al copilăriei asupra paginilor literare” etc.), aşteptarea înfrigurată a clipei în care se materializează miracolul poartă, pentru Cititoarea. Călătoarea Doina Cernica, o semnificaţie aparte. Fragmentele care descriu stările asociate ardenţei respective relevă cel mai bine natura sensibilităţii speciale cu care autoarea cărţii participă la existenţa reală ori la cea livrescă. Iată, spre ilustrare, doar două astfel de secvenţe, de lungime diferită, dar miză identică: „Mergi, te laşi purtat de îndemnuri şi chemări lăuntrice cărora nu stai să le desluşeşti resorturile, pînă în clipa în care ai explicaţia, revelaţia umbrei însoţitoare”; „Ne integrăm undei umane circulare, atrase, în ipostaza sa de mausoleu monumental ce i-a fost atribuită Pantheonului din secolul XV, de mormîntul lui Rafael, adăpostit în cea de-a treia nişă, în apropriea celei în care se odihnesc regele Umberto I şi Margherita de Savoia. O lumină dulce, ca mierea, îi învăluie piatra sarcofagului… Dar cea mai generoasă şi mai misterioasă lumină, generoasă pentru că ne cuprinde simultan pe toţi, şi misterioasă pentru că ajunge fiecăruia să-i vadă pe ceilalţi, împreună cu magnifica lucrare a interiorului în ale cărei marmure policrome se sporeşte, este lumina ochiului din vîrful cupolei, unica sursă de lumină a Pantheonului. Împărţită egal tuturor, ea dublează concomitent imaginea ochiului şi efectul este extraordinar, desprins din ochiul fix de sus, un ochi mişcător colindă nervurile şi casetoanele pătrate ale cupolei, colindă absidele, nişele, nu atît focalizînd atenţia noastră asupra lor, cît sentimentul că rotundul lui diafan este viu, cercetător, că vrea să ajungă peste tot şi să vadă totul… Sub cupola Pantheonului un moment, ca sub cupola cerului o viaţă, ai parte nu doar de întîlnirea cu o capodoperă a Antichităţii, ci şi de viziunea relevată a unui ochi celest.”

Doina Cernica nu a ajuns, ce-i drept, peste tot, şi nici nu a văzut totul. Important este însă faptul că din ceea ce a văzut pînă acum a ştiut să împărtăşească şi celorlalţi astfel de viziuni relevate cu fervoare şi încrederea neştirbită că fiecare călătorie rămîne, înainte de orice, o „fereastră a verii în chenar de iarnă”…