Nici o ezitare în poezia lui Vlad Scutelnicu. Sau aproape nici una. De cîţiva ani, fiecare volum de-al său – Zaruri (Editura Brumar, 2010) e doar al patrulea, cred – reconfirmă verbul unui poet original, a cărui tonalitate sceptic-ironică nu exhibă angoasa, aşa cum nu coboară spre histrionismul mistificator.

Nu e vorba despre vreo originalitate căutată, aşa cum nu găsim nimic patetic, forţat, excentric-teribilist în poemele sale. Firescul discursului liric este, dacă vreţi, prima calitate a acestei poezii pe care ar trebui aproape nici să n-o mai invocăm. Dacă o facem, totuşi, acest lucru se datorează felului în care nu o dată poezia de azi îşi exhibă cumva, fără voie, sau poate deliberat, neputinţa. În plus, văd aici, în această trăsătură, maturitatea poeticii lui Vlad Scutelnicu. Nu e vorba doar despre ştiinţa – care se învaţă sau nu – a efectelor, ci şi despre puterea de a construi un fir al interogaţiilor, al gradării neliniştilor, lunecînd între planuri distincte. Oricum, un firesc în care o scenă domestică avînd în centru paharul de vin, de exemplu, stă alături de numele lui Dali sau al lui Einstein. În care, mai mult, o imagine a derizoriului cotidian – nespeculat pentru sine însuşi – face pandant unei conştiinţe interogative.

Şi dacă poetul joacă pe cartea scenariilor funambuleşti, aceasta nu-i decît replica descinderilor în spaţiile umile sau, poate mai exact, a realului problematizant care se răsfrînge în conştiinţă. Nimic nu mai stă, se pare, la graniţa dintre real şi vis, dintre coşmar şi adevăr – puţină relativitate în toate, ne spune poetul, puţină relativitate în chiar miezul existenţei noastre precare –, în aşa fel încît poetului nu-i rămîne decît să se hrănească din neputinţa de a fi natură, asumîndu-şi durerea de a fi sau, dimpotrivă, vindecîndu-se într-un fel sau altul – prin poezie, prin contemplare, prin vin – de ea. O neputinţă peste care se aşează abisul cotidian, paradisul iluzoriu, în fine, un spaţiu în care oglinzile – topos al pulverizării adevărului – sînt dublate de banda lui Moebus, de pisica lui Schrodinger, de zarurile lui Einstein.

De fapt, toate acestea, semne ale realului problematizant, sînt mărturia unei angoase atenuate de ironie, de teribilism, de o undă de cinism, ca şi cum poetul ar încerca să ocolească ceea ce e deopotrivă mărturia unei ameninţări iminente şi propensiunea către o salvare. Şi dacă apelează din cînd în cînd la tehnica imaginarului suprarealist, Vlad Scutelnicu o face nu din gratuitate, nu din simplă voluptate a scenariilor fantasmatice, nicidecum din narcisism steril, ci pentru că găseşte aici soluţia unei evadări dintr-un real  ameninţător într-un spaţiu coşmaresc. Un spaţiu care proiectează realul în iluzie şi coşmarescul în evanescenţă. Doar că peste iluzie şi peste coşmaresc pluteşte, abia reţinută, spaima.

În fond, care este cauza originară a neliniştii din poezia lui Vlad Scutelnicu? Faptul că viaţa e un joc al hazardului, nu al necesităţii, că existenţa ţine de arbitraritatea întîmplării, nu de logica unui sens. Prin urmare, moartea poate deveni un tărîm protector, iar refuzul vieţii, refugiul în nemişcare, o posibilitate de reîntemeiere a ei. E ca şi cum faptul însuşi de a trăi ar genera catastrofe.

Oricum, poeme despre timp, despre ameninţarea morţii, despre spaimă, scrierile lui Vlad Scutelnicu se aşează într-o construcţie atentă, mizînd pe reluarea cîtorva motive – în prim plan, cel al zarului – care proiectează realul în oniric şi tind să pună totul pe seama unei revolte ontice. Dublată de scepticism, ironia lui abia rezistă nonconformismului şi răzvrătirii, pierzîndu-se în interogaţii care dezvoltă scenarii fantasmatice, iluzorii. Viaţa însăşi se mută pe tărîmuri ipotetice, mod al fiinţei de a-şi manifesta strigătul şi de a se vindeca de nelinişte. Pînă la urmă, ultima graniţă, aceea dintre poezie şi viaţă, este la rîndu-i pulverizată.

Prin urmare, discreţia lui Vlad Scutelnicu este ea însăşi un semn al valorii. Nu vorbim aici de neatenţia criticii, nici de lipsa ei de reacţie. Asta e deja o altă poveste…