Poezia Cristinei Emanuela Dascălu se circumscrie neoromantismului postmodern, plasînd semne ale unei para­digme poetice de altădată (cavalcada nocturnă, de pildă, amintind de Uhland şi Eminescu: „Şi eu aud ecoul călăreţilor din miez de noapte/ Sau măcar mă infatuez cu gîndul că-l aud/ Precum monezi aruncate pe caldarîm/ Duminică dimineaţă cînd toţi sînt în biserică/ Şi nu sunt de argint/ Nimeni nu vinde pe nimeni aici/ Înţelege şi lasă-te în voia mea, nu e scăpare/ În spatele copacilor imaginari/ Nu este pădu­rea imaginată/ Nu e început sau sfîrşit/ Totul se naşte aici in medias res” – In medias res), la momentul cumpenei, între echinocţiu şi solstiţiu, lîngă formulări şi figuri minulesciene, cum sînt tristul carna­val al vieţii şi călătorul grăbit: „Credeam că n-o să mai ajungi/ mi-era şi teamă ca nu cumva/ pe uliţele triste ale însingurării mele,/ să te oprească vreo stingheră rază/ vreun ciob în care pus-am să răsa­ră/ speranţele din toamnele trecute./ Să nu te tai! Fii ager/ şi oco­leşte capcanele pe care/ teama mea de tine le întinde pe tăcute/ în fa­ţa ta: sperînd ca totuşi/ să le treci; şi-n fagurul de aur/ al privi­rii, s-adormi, tu, călător/ grăbit, pe care te-am cules drept/ talisman, din toamna asta,/ Miere şi lumină…” (Talisman). Un singur poem iese din acest tipar, în sporul poeziei, în fond: „Mai treceau trenuri scrîşnind în amurg/ Un chiştoc de ţigară fumat pe din două/ Bocănitul ritmic, aceeaşi plimbare banală,/ Papagalul şi ceaiul,/ Constelaţia nouă/ Şi gazeta cea nouă/ Şi mantaua cea nouă…” (Papagalul şi ceaiul).

Poemele din Echinox sau solstiţiu se scriu în balansul baroc dintre imaginar şi „ceea ce se naşte aici in medias res”, urmînd un ritual al renaşterii fiinţei după ce aceasta se va fi pulverizat, într-o geneză repetată prin erosul perce­put atît în flacăra pasiunii, cît şi în frigul pătrunzător al (pe)tre­cerii:  „Să conjurăm zăpada să ningă peste noi/ Cu tulbure uitare, ca vinul de pe masă,/ Şi lupilor din tindă să le-oferim culcuş/ Şi dra­gostea flămîndă într-un ungher de casă./ Primeşte-mă în clipă ca într-o nouă iarnă,/ Peste trăgaciul puştii umbre de şoimi trecînd;/ Din universul gheţii lin izbucnind petarde,/ Şi-n liniştea amiezii eu încă mai sperînd./ Să conjurăm zăpada să ne redea iubirea,/  Prin transparenţa-i pură greşelile arzînd,/ E clipa efemer-a înfloririi tandre/ Cînd simt o fierbinţeală şi-apoi un ger trecînd” (Zăpezi): cum se ve­de, trăirea erotică, retragerea între zăpezi sînt vegheate de figura lupului „din tindă”, un simbol pe care poetul îl scoate de sub semnul infernului: lupul Cristinei Emanuela Dascălu nu e nici lupul stelar al lui Valeriu Matei, să zicem, nici fiara care conduce fiinţa spre împărăţia lui Hades, el e paznicul unei poveşti de dragoste mereu re­petate, în ardere şi gheaţă, în oximoronul viscolului pasiunii: „se consumă un viscol/ la cota zero-a-nlănţuirii noastre/ tranşante pen­dule cenzurîndu-ne clipa/ ţipăt de aripă frîntă, de lumină topită/ de contur nenăscut,/ ţipăt cutremurat pe retină./ Iubirea-ca un vul­tur săgetat în priviri” (Mereu iubirea). O plimbare prin interiorul fiinţei sau în deriziunea închirierii unei „cabine de visat”, o cruciadă a „macilor sălbatici” sau „pulsul unui inorog prin vene” – aceasta este simbolistica din care creşte poezia de dragoste a Cris­tinei Emanuela Dascălu.

Poezia capătă, adesea, tonalitatea şoptit înaltă a spovedaniei, asociind tăcerea, refluxul ei, trăirii erotice; în poemele din Echinox sau solstiţiu, tăcerea e un edificiu, se construieşte, avînd trepte (“şi urzicat de temeri, stingher va fi urcuşul/ pe care bucuria-şi va trece fine mîini;/ nu-ţi fie teamă, clipa înlănţuind clădi-va/ din treptele tăcerii-o punte spre abstract” , scrie poetul în Poem de dragoste) şi, iată, versanţi pe care se ros­togolesc, şoptite, cuvintele pasiunii: în tăcerea de la capăt, scrie Cristina Emanuela Dascălu e regăsirea fiinţei şi a cuplului erotic. Cîteva simboluri dau adîncime viziunii poetice: marea din poeme precum Remember, Ţărm, Asfalt, Nu vei simţi risipa căutării, Zănatic zbucium, Un singur trup sau cocorii, cu ţipătul trist al plecării, dar şi cu amplul zbor al întoarcerii, se asociază cu mărul păcatului primordial: “va şuiera pe mare pierdută-ntotdeauna/ iubirea ce-nflorise doar pentru noi în zori/ priveam tăcută valul şi aşteptam sosirea/ cea tainică şi tandră, ca zborul de cocori” (Doar pentru noi). Şi mai e ceva. Există în orizontul mito-poetic de totdeauna credinţa că dra­gostea se instalează prin îmbrăţişarea unui copac, mesteacăn sau măr; axis mundi pentru şamanii din vechime, copacul e asociat cu Luna şi Soarele, simbol ambivalent, masculin şi feminin, în acelaşi timp; alegorie a primăverii şi feminităţii, mărul (şi mesteacănul) reprezin­tă arborele tutelar al vieţii şi regenerării fiinţei: cu îmbrăţişa­rea lui poate începe noua viaţă: „Țin păsări în mînă/ Cum ţin şi/ Amurgul de braţ;/ Dar peste timp/ Din tine/ Nimic n-a mai rămas./ Doar zarzării/ Umbrind/ Alte poteci/ Pe unde-ai fost/ N-ai mai putea / Să treci/ Iubire, la alt ceas/ În altă viaţă/ Cînd înţelegi/ Că totul/ Se poate da/ Pe faţă/ Vechi ritual/ Am sărutat copacul,/ Ştiam că-i măr/ Mi-am însuşit păcatul/ Primordial/ Şi greu/ Al omenirii/ Adio, dragă,/ Timpul amăgirii/ L-a măsurat pesemne/ Pendula cea vrăjmaşă” (Păcat primordial).

Scriind şi trăind poezia în „pătratul speranţei”, Cristina Emanuela Dascălu este o „voce” particulară în lirica ieşeană de azi.