Cine ne va vindeca de modernitate ?

Paul Valéry

Ce este absurdul ?

Conceptul de „absurd” se referă la două realităţi: ceea ce este anti-existenţial – şi ceea ce este împotriva unei realităţi superioare, creată de om: această neorealitate este poezia, înţelegînd prin poezie atît arta verbului, precum şi pictura, sculptura, muzica – transfigurate orfic

În ce priveşte implicarea absurdului în poezie, aceasta  comportă două aspecte: absurdul ca temă a liricii şi absurdul privind modul de a privi fiinţa poeziei.

Absurdul – temă existenţială

În raport cu viaţa, absurdul este ceea ce o neagă: suferinţa, moartea, răul. Toate trei au constituit temă majoră în creaţia lui Eminescu, începînd cu Mortua est!, care sfîrşeşte cu declararea absurdului morţii şi, de aici, ateismul – continuînd apoi cu Rugăciunea unui dac, unde are loc condamnarea şi renunţarea absolută la existenţa umană, spre admiraţia superlativă a lui Emil Cioran. La un alt pol, postuma Bolnav în al meu suflet, postulează spaima de existenţă, teama de a reveni identitar, iară şi iară, pe toată rostogolirea veşniciei. Iar răul este condamnat într-o serie de postume, mai ales în Confesiune, odată cu demiurgul, care, consideră poetul,  l-a creat pe om cu neînţeleasă cruzime.

Absurdul suferinţei, al răului şi al pieirii, precum şi  al comportării unor zei, este scos în evidenţă şi condamnat încă din legenda sumero-babiloneană profund pesimistă, Ghilgameş. În tragedia Troilus şi Cresida, Shakespeare a condamnat absurdul crimelor sadice, dar considerate „eroice”, din Iliada.

Absurditatea vieţii a fost blamată profund dureros şi sever de Georg Trakl şi mai ales de Giacomo Leopardi:

Amara e noia la vita,

                   altra mai nulla;

                   e fanga la terra  –

(„Amară şi urît este viaţa/ şi nimic altceva; şi noroi este pămîntul”) proclamă acesta din urmă şi, din acest motiv, „E funesto à chi nasce il di natale” – nefericită este ziua sa de naştere, pentru cel care s-a născut – cu concluzie în Eminescu:

   …Mai fericiţi  aceia ce n-au mai fost să fie

   Şi din a căror leagăn nu s-au durat sicrie.

Căci noi sîntem …„copiii nimicniciei/ Nefericiri zvîrlite în brazdele veciei”.

Şi Lucian Blaga, în partea a doua  evoluţiei sale lirice, a condamnat  absurdul unei vieţi a durerii şi a tăcerii din partea cerului: „Răni ducem, izvoare,/ Ascunse sub haină”. Se adaugă absurdul tăcerii demiurgului, astfel încît noi rămînînd o taină într-o taină mai mare: „Sporim nesfîrşirea c-un cîntec, c-o taină”, –  absurd evocat şi de Arghezi, care ar fi voit să-l „pipăie” pe Dumnezeu şi să „urle, convins – este!”

Pînă şi un mare optimist, iubitor al vieţii şi al Creaţiei în general, precum Rabindranath Tagore, exclamă la un moment, dat: ar fi „o mare fraudă” dacă Dumnezeu nu va plăti dincolo, printr-o bucurie eternă, o viaţă de suferinţe şi nădejdi.

Noaptea lui Michelangelo, de la muzeul din Florenţa, roagă pe cei care trec pe lîngă ea să vorbească în şoaptă, pentru că nu vrea să fie trezită şi să vadă durerile şi răul din cetate. Amintim şi tragicul din creaţiile  lui Auguste Rodin, precum grupul Burghezii din Calais  şi fascinanta Danaida, prăbuşită.

În pictură, absurdul uman, sub cele mai diverse manifestări, a fost relevat mai ales de triada: Jeronymus Bosch (Grădina plăcerilor, Judecata de apoi), Peter Brueghel cel Bătrîn (Lupta dintre Carnaval şi Postul Mare, Griet Nebuna sau Ororile războiului), Francisco  Goya în celebrele sale Capricii, între care gravura profund semnificativă, Il sueño de la razòn produce monstruos – „Somnul raţiunii naşte monştri”.  De amintit şi Guernica lui Picasso, unde  durerea apare caricaturizată în manieră cubistă.

Absurdul antipoezie

Precum este ştiut, cuvîntul „poezie” derivă de la grecescul poiein – care însemnează a face, a crea. „Tot ceea ce un poet scrie cu entuziasm (= en teos –  în dumnezeu), inspirat de suflul divin, este superior de frumos”, afirma Democrit. „Poezia este mai adevărată şi mai elevată decît istoria”, postula definitoriu Aristotel în Poetica. „Ceea ce durează poeţii întemeiază”, iar „Plin de merite, omul poetic trăieşte pe pămînt”, scria, în ecou, Friedrich Hölderlin. Iar Eminescu: „Noi sîntem din cei cu auzul fin/ Şi ascultarăm şoapta misterului divin”.

Ca atare, poezia este cea mai înaltă spiritualitate. Ne înalţă deasupra noastră, cum cerea Nietzsche.

*

Pleonastic vorbind, poezia nu poate fi decît orfică. Astfel, potrivit mitului tracic al lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii intră următoarele elemente:

– capacitatea de cîntare;

– caracterul incantatoriu – fermecare, vrăjire (thauma lui Pindar, incantamentum al lui Ovidiu, Zauberung hölderlinian, enchantement al lui Rimbaud) ;

– şi caracterul iniţiatic – inducţia unei stări sufleteşti inefabile, pînă la transfigurare, eliberarea într-o suprarealitate capabilă să ne nască din nou pe un plan spiritual superior.

Poezia dezvoltă capacitatea anagogică, cea mai puternică dintre creaţiile culturale, în sens hölderlinian: înălţare spirituală, iluminare, elevaţie estetică, mistică.

Poezia eminesciană Peste vîrfuri întruneşte prin excelenţă amintitele calităţi orfice.

Precum afirmam şi în altă parte, poezia nu este nici metrică, nici rimă, nici metaforă. Este fluid muzical şi fior metafizic. Este magie, este transmutare în negrăit. Precum ştim,  la anticii elini recitarea poeziilor, care se bucurau de o neîntrecută ştiinţă şi diversitate metrică,  era acompaniată de liră. Prin urmare, poezia trebuie sine qua non să dezvolte virtuţile transfiguratoare ale melosului.

Dincolo de aceste criterii începe „bîiguitul nărod”, „culbecii care înoată în mlaştină” –  de care vorbea Eminescu. Începe proza antipoetică fragmentată şi deşirată vertical, se dezlănţuie delirul cuvintelor preţioase care sună a gol, iese în piaţa mare o puzderie de împăraţi ai lui Andersen, care practică  manelizarea pînă la pornografia versificată. Amintesc că Eminescu a vorbit de mult profetic, cel dintîi, în scrierile sale politice, despre pornocraţie.

O culminaţie a absurdului este să crezi că amestecînd cuvintele dicţionarului într-o pălărie şi apoi, scoţînd la întîmplare unul cîte unul, ai produs o „poezie”. În felul acesta, delirul novomaniei dă cale liberă imposturii. Ce-ar fi dacă astrele, revoltate pe „sclavia” aceleaşi învîrtiri perpetui, ar evada de pe orbite şi ar alerga bezmetice prin haos ? Numai armonia asigură viabilitatea creaţiei din începuturi şi a creaţiei umane. În rest – words, words, words…

Repet, poezia este un lucru grav al spiritului. Un exerciţiu uman al ordinei universale, al armoniei cosmice. Mai sus încă: o neo creare mirabilă a lumii. În această conştiinţă se scrie lirica autentică.

Poezia nu este experiment lingvistic, elucubraţii ale nonsensului. Nu putem ignora orice criteriu ideatic şi prozodic şi, făcînd narcisism cu propriile producţii, să sperăm că se va găsi cineva care să ne confere – complezent – certificat de bune intenţii lirice.

Actualmente producţia de versuri este enormă. O zburdălnicie planetară.

Dar faptul poate fi şi benefic, în sensul că, în acest noian îşi pot afla locul şi poeţii autentici, pînă la mesianicul poet nou.

Precum şi exegetul iluminat – cel care vede, se bucură şi, pentru el, a transmite această bucurie constituie un comandament al împărtăşirii celui mai elevat adevăr omenesc – adevărul poetic.