Cântecul feribotului

 

Eu cred în omul solitar

Eu cred în omul solitar

în cel ce călătoreşte singur

cel ce nu goneşte ca dulăul adulmecând

cel ce nu fuge de mirosul omului ca lupul:

Deopotrivă om şi neom.

 

Cum să te faci părtaş?

Lasă calea de sus şi cea de afară:

Marva din ceilalţi e şi marva din tine.

Calcă drumul de jos acela lăuntric:

Străfundul tău e şi străfundul celorlalţi.

Greu să te dedai cu tine.

Greu să de dezveţi de tine însuţi.

 

Cel ce o face totuşi în veac nu va fi părăsit.

Cel ce o face totuşi mereu rămâne solidar.

Neiscusinţa e singurul lucru iscusit

în perspectivă.

 

O lume-i fiecare om

Fiecare om este o lume, populată

de fiinţe oarbe în revoltă obscură

contra regelui eu care le stăpâneşte.

Fiecare suflet ţintuieşte mii de suflete,

în fiecare lume mii de lumi se-ascund

şi aceste oarbe, aceste lumi subpământene

sunt vii şi aievea, deşi neîmplinite,

adevărat vă spun. Iar noi suzeranii

domnind peste miile de virtuali din noi

suntem noi înşine supuşi, captivi

într-o fiinţă mai mare, a cărei eu şi fire

o ştim cum o ştie mai-marele nostru pe cea

a mai-marelui său. Din moartea şi iubirea lor

sentimentele noastre îşi trag nuanţa.

 

Este ca şi cum o navă imensă ar trece

departe, la linia orizontului, navigând

nedesluşit. – Aflăm de prezenţa ei

abia când vine spre noi la ţărm un val,

întâi unul, apoi altele şi încă altele

lovind şi mugind până când totul redevine

aşa cum a fost. – Deşi totul e altfel acum.

 

Aşa ne cuprind umbrele ciudatei nelinişti

când cineva ne spune că unii au plecat,

că unii dintre virtuali sunt liberi.

 

„Diwantrilogin” este o trilogie ce constă din trei culegeri: ”Diwan över fursten av Emigión”, (Divanul cu prinţul Emigionului), ”Sagan om Fatumeh” (Povestea lui Fatumeh) şi ”Vägvisare till underjorden” (Călăuză spre subteran)

 

 

Toamna

Toamna când îţi iei adio

Toamna când toate porţile stau deschise

spre pajişti fără noimă

unde bureţi ireali putrezesc

şi pline de apă urmele roţilor duc

spre neant, şi un melc pe drum

un fluture trenţuit în drum

spre neant, ca un veşted trandafir

cel mai mic şi mai urât. Şi amărâţii de iepuri,

proştii dracului

pe firave picioare, beţi în lucirea lămpii seara

chiar şi lampa stingându-se susură despre

stearpa mare a luminii, a gândului arctică mare

cu valuri lungi

tăcuta spumă fremătând

de serii împărţite la serii

din neant prin neant spre neant

frază antifrază perifrază abrafrază abrafarsă

(ca sunetul unei freze)

şi păienjenii ţesându-şi pânza în noaptea tăcută

şi greierii ţârâie

Fără sens.

Himeric. Fără sens.

Călăuză spre străfund[1]

Povestea e nesfârşită:

Începe acolo unde se termină

În acelaşi cerc e omul prizonier

un om, o femeie

un bun, un rău

O mamă. Un tată

O fiică. Un frate.

 

O pasăre care cu ochii atenţi

Fâlfâie din ram în ram

şi te observă –

Cine e această pasăre ?

E sufletul tău

Ce grea este viaţa păsărilor:

Te privesc, le e teamă de tine.

 

Versiunea română de Daniel ONACA

[1] Considerată capodopera lui Ekelöf.