LIRICĂ RUSĂ – Mihail LERMONTOV

Mihail Lermontov (1814-1841) este tradus în premieră în limba română cu poemul Mţîri (în limba georgiană Mţîri înseamnă novice ţinut cu forţa la mănăstire). La două sute de ani de la naşterea poetului rus, publicăm un fragment din capodopera lermontoviană pentru prima dată în haină românească, graţie traducerii lui Alexandru G. Şerban.

 

MŢÎRI

poem scris în 1839 şi publicat în 1840 (fragment)

(În limba georgiană Mţîri înseamnă novice ţinut cu forţa la mănăstire.)

(TRADUS PENTRU PRIMA DATĂ ÎN ROMÂNIA)

1

Cu puţini ani în urmă

Acolo unde, unindu-se, murmură

Îmbrăţişîndu-se ca două surori

Undele Aragvei şi ale Kurei – furori,

Stătea o mănăstire. Dincolo de munţii-actori

Şi astăzi vede cel ce trece

Căzut, stîlpul porţii rece

Şi turnurile, şi bolta din biserice;

Nici nu mai fumegă amăgitor

Fumul din cădelniţe plăcut mirositor,

Cîntare nu se-aude la ceas tîrziu,

De la monahii cu chipul străveziu.

Acum doar un moşneag încărunţit

Peste ruine paznic neclintit,

Uitat de moarte şi de oameni,

Praful îl şterge de pe mormintele-asemeni,

A căror inscripţie răsună-n inemi,

Narînd glorii trecute de vreme bună

Şi, cum zdrobit de-a sa cunună,

Un oarecare rege, într-un oarecare an,

Şi-a dăruit Rusiei poporul, cu caftan.

Iar bunăstarea divin-a potopit

Şi Georgia! Şi-aceasta a-nflorit

De-atunci, pe sub umbre de castani,

Fără de frică de-acuma de duşmani

Cu baionete păzită de prieteni – ortomani.

 

2

Odată, un general de-al lor, un rus,

Din munte înspre Tbilisi cum s-a dus,

Purta un puşti luat prizonier.

Acesta se-mbolnăvise, stingher

Nu rezistase la drumul ce umblase;

Avea, să zicem, ani vreo şase.

Precum capra de munte sperios şi sălbatic,

Era slab şi mlădios ca stuful cel pitic.

Dar chinul de tot neprielnic

A dezvoltat în el un duh puternic

De la ai săi părinţi. Fără plînsete

Se chinuia; nici slabe gemete

Din buze de copil el nu scotea,

C-un semn hrana o respingea

Şi în tăcere, mîndru, el murea.

De milă, un călugăr, făr’de-alinturi

L-a aciuat pe bolnav şi între ziduri

Ocrotitoare puştiul a rămas, captivat

De-a prieteniei artă şi salvat.

De jocuri de copii era străin,

Fugea de toţi ca de un spin,

Hălăduia tăcut şi singur-amărît,

Oftînd, privea spre răsărit,

Părea gonit de doruri nespuse

Spre partea unde se născuse.

S-a învăţat şi cu-nchisoarea forţată

Şi-a înţeles şi limba-nverşunată,

De-un sfînt părinte fost-a botezat;

Cu lumea zgomotoasă ne-nvăţat,

Deja vroia, în floarea vîrstei pe pămînt,

Să glăsuiasc-al monahiei legămînt,

Cînd deodată, a dispărut, neaşteptat,

Într-o noapte de toamnă. Codru-ntunecat

Se întindea pe munţi, jur-împrejur.

Trei zile cătat-au pe sperjur,

Dar în zadar; de parcă era fur,

În stepă l-au găsit, fără simţire

Şi l-au cărat-apoi la mănăstire.

Îngrozitor de palid şi slăbit,

Epuizat, de parcă greu ar fi muncit

De boală şi de foame suferea.

Defel la întrebări nu răspundea

Şi-n fiecare zi şi clipă se ofilea.

Părea sfîrşitu’ că-i aproape, e pierdut;

Dar a sosit la el călugăr cunoscut

Cu sfaturi şi cu rugăciuni de maslu,

Dar mîndru-a a ascultat bolnavul;

S-a ridicat, strîngîndu-şi ultima putere,

Şi îndelung a glăsuit ultima sa vrere:

 

3

„Ascultă, tu, spovedania mea,

Ai venit aici, îţi predau durerea.

Tot e mai bine dinaintea cuiva

Prin cuvinte să-mi uşurez inima;

Rău n-am făcut eu oamenilor

De aceea, în ciuda amăgirilor,

Puţin folos veţi recunoaşte, amintesc:

Pot oare sufletul să-mi povestesc?

Puţin trăit-am eu şi în robie-am petrecut

Aşa, cam două vieţi am întrecut,

Doar că asta, plină de durere fără scut,

Aş fi schimbat-o, de aş fi putut.

Ştiam eu doar a gîndului putere,

Numai pe ea –însă a pasiunii vrere

Trăia în mine ca un vierme,

Mi-a ros sufletul, făr-a se teme.

Chema visările în diademe,

Din îmbîcsitele chilii şi rugăciuni,

În minunata lume de nelinişti, iertăciuni,

Unde stîncile se-ascund în nori,

Unde oamenii-s vulturi cutezători.

Această pasiune, în nopţi de-ntunecime

Eu am hrănit cu lacrimi, dor, blesteme,

Şi-n faţa cerului şi-a ţărnei supreme

Azi cu tărie-n voce o declar

Şi de iertare nu mă rog, de ea eu n-am habar.

 

4

Bătrîne! Am auzit de multe ori,

Că m-ai scos din ai morţii grei fiori –

Pentru ce?… Posac şi sălbăticit,

Frunzar smuls de furtună, cu greu dezmeticit,

Crescut-am între pereţi posomorîţi,

Cu suflet de copil, dar cu soarta celor aplecaţi,

Nimănui n-am avut cum spune fără teamă

Sfintele cuvinte „tată” şi „ mamă”

Desigur, ai fi vrut, bătrîn măreţ,

Ca în locaş să capăt bun dezvăţ

De aceste dulci cuvinte – nume –

În zadar: sunetul era născut anume

Cu mine împreună. La alţii am văzut

Casă, patrie, prieteni, grupul arhicunoscut,

Dar la mine n-am găsit nicicînd,

Nici suflet drag – morminte doar adunînd!

Atunci, nelăsînd lacrimi să cadă în zadar

În suflet m-am jurat, cu-adînc amar

Măcar pe-o clipă, oareşicînd

Cu piept arzînd şi suspinînd,

Cu dor la alt piept să mă strîng,

Deşi necunoscut, dar de-al meu, să plîng.

Păcat! Acum acele vise ne-mplinite

S-au dus, de frumuseţe aurite,

Şi, cum trăit-am în pămînt înstrăinat,

Ca rob să mor şi-orfan neîmpăcat.

 

5

Pe mine mormîntul nu mă sperie,

Se zice: suferinţa-i acolo cu chirie

În liniştea veşnică şi rece;

Din viaţă mi-e jale să mă pot petrece.

Sînt tînăr, tînăr… Ştii tu oare

Visele tinereţii aprinse, în floare?

Ori n-ai ştiut, ori ai uitat

Ce ai urît şi ce ai adorat;

Cum inima bătea mai vie

La soarele văzut acolo pe cîmpie,

Din turnu-nalt şi-n colţuri pîn-la nori,

La aer proaspăt şi unde, uneori,

În gaura adîncă din perete,

Copilul ţării fără baionete,

Pitit, chircit, hulub prins în prinsoare,

Şedea, speriat de a furtunii oroare?

Fie: de acea lume minunată-n amănunt

Tu eşti sătul; eşti slab de-acum şi eşti cărunt.

Din dorinţe niciuna nu-ţi rămîne,

Ce mai nevoie?! Tu ai trăit, bătrîne

Tu ai în lume ce uita, tihnit

Ai vieţuit – şi eu puteam să fi trăit!

 

6

Tu vrei să ştii ce în libertate

Am văzut? – Cîmpiile de holde încărcate,

Colinele acoperite de cununa

Copacilor crescuţi ca-ntotdeauna,

Murmurînd ca fragedă mulţime,

Ca fraţii în horele-anonime.

Eu am văzut mormane de stînci întunecate

Atuncea cînd torentul le desparte.

Şi gîndurile le-am ghicit pe toate:

Mi-a fost dat de toate mai presus!

Întinse pe înălţimi acolo sus

Îmbrăţişările lor de piatră

Şi setea de-ntîlnire imediată;

Trec zilele şi anii trec pe rînd –

Nu se vor întruni ele nicicînd!

Văzut-am lanţ de munţi prăpăstioşi

Ca vise dulci de-ambiţioşi,

Pe cînd în ceas de dimineaţă-n zori,

Fumegînd ca cele-altare dau fiori

Iar vîrfurile lor în cer albastru

Se bucură de-un norişor sihastru,

Ce-şi părăseşte ascunzişul nopţii,

Şi fuge-n răsărit sub vraja sorţii –

De parc-ar fi o caravană albă

De păsări călătoare-n grabă!

Vedeam în depărtare, printre ceţuri,

Printre zăpezi arzînd ca diamantul,

Căruntul Caucaz, prea-naltul;

Şi-n inima plină de dor

Nu ştiu de ce mi-era uşor.

Un glas de taină îmi zicea şoptit

Că acolo, departe şi eu am trăit,

Şi s-a făcut în amintire

Trecutul – o clară limpezire…

 

7

Mi-am amintit atunci căsuţa părintească,

Trecătoarea noastră ce sta să cuibărească

Aulul risipit în umbra întristării;

Auzeam în forfota-nserării

Tabunurile gonind spre acareturi

Şi-al cîinilor lătrat din cunoscute-adîncuri.

Mi-am amintit moşnegii tuciurii,

În serile cu Lună albăstrii,

Vizavi de al tatei pridvor,

Şezînd orgolioşi şi plini de dor;

Lucirea lamelor bine-ascuţite

Din lungile pumnale…şi-n vise bîntuite

Toate acestea în trist-alcătuire

Treceau în fugă-n amintire.

Dar tatăl meu? Era viu în clocotire,

În haine de război, făr’ de-amăgire

Îmi apărea. Şi mi-amintesc de-valma,

Sunet de zale şi arma cum zvîcnea,

Privirea-i dîrză şi blînd-arareori

Şi ale mele tinere surori …

Luciri din ochii lor împătimiţi

Şi-a lor cîntare şi zmei înmărmuriţi

Deasupra leagănului meu pitiţi…

Prin defileu trecea în zbor torentul.

Puţin adînc şi furios ca vîntul;

Pe nisipul lui de aur, spre el ca gîndul

Fugeam la joacă-n pline amiezi,

Lăstunii urmăream, părinţii făr-a şti,

Cum ei-nainte de furtună

Cu-aripa atingeau apa nebună.

Mi-amintesc căsuţa paşnică şi bună,

Cum seara, la vatra străbună

Poveşti ascultam vreme-ndelungă,

Cum trăiau oamenii din zile uitate,

Iar viaţa era plină de pace şi dreptate.

 

8

Tu vrei să ştii ce făceam

În libertate? Trăiam şi viaţa mea

Fără aceste trei zile fericite

Ar fi fost tristă şi-n obscuritate

Precum bătrîneţile tale slăbite.

Demult-demult eu mă gîndeam

La foşnetul cîmpiei ce-auzeam,

Să aflu: frumos este pămîntul ce vedeam,

Să aflu: pentru libertate, pentru închisoare,

Pe-această lume ne naştem noi oare?

Şi-n ceas de noapte, îngrozitoare vreme

Cînd de furtună aveaţi toţi a vă teme,

Cînd bulucindu-vă-n altare,

Vă prosternaţi pe piatra tare,

Eu am fugit. Oh, ca un frate bun,

Aş fi strîns în braţe nebunele furtuni!

Cu ochii norii negri urmăream

Cu palma fulgere prindeam…

Spune-mi: între aceste ziduri –

Oare mi-aţi fi dat în schimb de-amaruri

Acea prietenie scurtă, vie,

Între-o inimă vijelioasă şi furtuna-mîrşăvie!?…

 

9

Am alergat mult de tot– unde, încotro oare?

Nu ştiu! Nici o stea, nici blîndul soare

Nu-mi luminau calea cea grea.

Eram vesel că pot acuma inspira,

În pieptul meu atingerea

A nopţii prospeţime din păduri

Şi-atît! Chiar multe ceasuri

Am alergat şi-n fine, obosit

Prin ierburi nalte m-am pitit.

Am stat şi-am ascultat: gonaci nu sînt.

Furtuna a tăcut. În palida lumină să-nfrunt

Cum se-ntindea, fîşie lungă,

Din cer pîn-la pămînt s-ajungă.

Pe ea vedeam desen cu aripioare,

Albindu-şi dinţii munţii-n depărtare;

Stăteam tăcut şi nemişcat,

În defileu, cîte-un şacal pătat

Ţipa, plîngea ca un copil flămînd;

Cu solzii netezi strălucind,

Un şarpe se tîra pe stînci;

Dar frica-n suflet nu-mi da brînci;

 

Ca fiara printre oameni pe atunci,

Lunecam, mă ascundeam prin gropile adînci .

 

10

Mai jos, sub mine, ca-n fîntînă

Torentul întărit de furtună

Vuia şi vuietul său surd răsună;

Cu sute de glasuri furioase

Se-asemăna. Deşi fără cuvinte urlase

Mie-mi părea mesajul desluşit

Un ropot turbulent, un vechi conflict,

Cu maldărul de pietre îndărătnic.

Ba se stingea, ba hăuia puternic,

Se răspîndea în linişte şi-ntunecime;

Deodată, în ceţoasa înălţime

Se-aude cînt de păsări şi răsăritul

S-a făcut de aur; iar puiul-vîntul

A răvăşit frunzarul în fiori;

Şi-a deşteptat domniţe-flori,

Eu, ca şi ele, să-ntîmpin zorii

Săltat-am capul să văd norii…

Nu mă topesc, dar mă cuprind fiorii.

Şi mă-ngrozesc, la marginea strîmtorii,

A beznei groaznice eram culcat,

Iar jos urla un val rotit, spumat;

Acolo-n stîncă trepte s-au săpat;

Însă doar duhul rău le-a tot călcat,

Cînd azvîrlit de sus, din cer,

În genunea nesfîrşită s-a trezit stingher.

 

11

În juru-mi înflorea grădina Domnului;

Plante în ordinea curcubeului

Păstrau urme din lacrimile cerului,

Iar joarde din tulpina strugurelui

Se răsuceau splendid printre copaci,

Din străvezia frunză împletind colaci;

Ciorchini de cîmpuri printre codri,

De lănţişoare scumpe mîndri,

Se întindeau în desfătare şi adese

Zburau în stol păsări sfioase.

M-am alipit iar la pămînt

Să prind de-acolo un cuvînt

Din fermecatele, ciudate glasuri;

Ele-şi şopteau printre tufişuri,

De parc-ar fi ţinut o cuvîntare

Din cer şi din pămînt cu taine rare;

Şi-ale naturii mîndre glasuri

Se adunau aici, doar că-n amurguri,

În cel de laude, solemn şi sacru ceas

Nu s-auzea al omenirii mîndru glas.

În zadar, tot ce-am simţit atunci;

Acele gînduri toate nici urmă n-au prin lunci;

Eu aş fi vrut să le redau, ca-n basme,

Ca să trăiesc, măcar în gînd, fantasme.

În dimineaţ-aceea, bolta cerească

Era pură şi curată, că fîlfîirea îngerească

Privirea mîndră nu putea-nsoţi,

Atît de limpede şi adîncă de socoţi,

Că era plină de netedă albăstrime!

Cu suflet şi cu inime pline,

M-am cufundat, pînă ce zăpuşeli-asasine

Visele-au gonit din mine; să amorţesc

Şi de sete-amară să mă chinuiesc.

 

12

Din înălţime-atunci spre torent,

Ţinîndu-mă de mlădioase tufe, atent,

Din placă-n lespezile-uşoare

Am început să mă cobor. De sub picioare,

Smulgîndu-se, o piatră cîteodată

Zbura în jos – o brazdă după ea, furată

Fumega; praful se înălţa ca stîlpul din cărare,

Şuierînd şi sărind, după care

Înghiţit era de valul spumegînd

Iar eu eram deasupra, atîrnînd.

Dar tinereţea-i liberă, voinică

Şi moartea nu-mi venea cu frică!

De-abia din cele vîrfuri ascuţite

Am coborît şi prospeţimea apelor de munte

Mi-a fîlfîit să mă salute aburindă

Iar eu cu lăcomie m-am lipit de undă.

Deodat-un glas – un fîşîit uşor de paşi…

Ascuns într-o clipită în tufari golaşi,

Cuprins de-un tremur nevricos

Privire-am ridicat spre cer, fricos

Şi-am început s-ascult cu lăcomie

Tot mai aproape-n acalmie,

Un tînăr glas, gruzină-n evlavie

Atît de natural, de la fiinţă vie,

Atît de dulce, liber, de parc-anume

Doar al prietenilor nume

Era-nvăţat în gura ei să sune.

Un cîntec simplu, de rime susţinut,

Dar el în sufletu-mi s-a aşternut.

De cum se las-acum amurgul palid

Al ei duh nevăzut îmi cîntă candid.

 

13

Purtînd ulciorul pe cap agale

Gruzina, pe-ngusta cărare,

Cobora la ţărm. Arare

Ea luneca prin pietre rare,

Rîzînd de-a sa ne-ndemînare.

Sărmană era a ei îmbrăcăminte;

Păşea uşor, făr-de cuvinte,

Pe spate aruncînd lungi fîşii de viţă

Din feregea. De vară, dogoarea din arşiţă

Acoperea cu umbre aurii

Obraji şi pieptul ei; fierbinţeli azurii

Pluteau din buzele ce plîng,

Iar întunericul din ochi era atît de-adînc,

Atît de plin de tainele iubirii,

Că-nflăcărate, gîndurile-mi zglobii

S-au tulburat. De-aceea eu mi-aduc aminte

Doar susur din urcior – pe cînd unda cuminte

Se scurgea în el, încet, cîte un pic

Şi freamătul… mai mult nimic.

Cînd iar la viaţă m-am trezit

Şi sîngele din inim-a fugit,

Ea era deja dusă departe;

Păşea-n tăcere, chiar odihnitor, aparte,

Mlădie sub povara ce purta uşor,

Precum e plopul, prinţul cîmpiilor!

Nu departe, în ceaţa răcoroasă,

De parcă prinse în stînca arţăgoasă,

Două sakle[1]-mperecheate cu lustru;

De sus, din acoperişul plat, rupestru

Un fum subţire se-nfiora, albastru.

Şi văd, de parc-ar fi acum,

Cum uşa s-a deschis încet, spre drum

Şi s-a închis la loc, canate-ntregi!

Te ştiu, tu n-ai cum să-nţelegi

Nici dorul meu, nici a mea tristeţe;

Şi dacă ai putea – cu mine, pîn-la bătrîneţe

Amintirile din acea seară

Lasă-le în mine doar să moară.

 

14

Epuizat de truda din noapte,

La umbră m-am culcat. Somnul în trepte

M-a cuprins fără de voie…Aţîţat,

Din nou în vis m-am cufundat;

Iar chipul tinerei gruzine,

Cu dor ca-n serile senine,

Durere mi-a adus în piept

Şi mă sileam oftatul să-l accept –

Dar m-am trezit. Luna , deja,

De sus lucea, mă proteja;

În dosul ei, un norişor-iscoadă

S-a pitit cu a sa pradă,

Deschizînd larg braţe lăcomoase.

Tăcută, lumea sta, trăgea aghioase;

Doar ciucurii ţepoşi şi argintii

Pe vîrf de munte – lanţuri vii,

Luceau în depărtare, sinilii –

Torentul doar plesnea în ponor.

În sakla cunoscută, un focuşor

Ba tremura, ba iarăşi se stingea;

Aşa în ceruri, cînd vine noaptea,

Se stinge mîndra, luminoasa stea!

Aş fi vrut şi eu… dar spre piscuri

N-aveam curaj s-apuc. Eram plin de doruri –

S-ajung în ţara mea natală –

Mi-era plin sufletul şi-am biruit cu fală

Suferinţa foamei, aşa cum am putut.

Pe calea dreaptă m-am zbătut,

M-am avîntat, timid şi fără grai,

Dar iute, în al pădurii negru rai,

Pierdut-am munţii din vedere

Şi-am început s-orbecăi, în tăcere.

 

15

În zadar, plin de furie nebună uneori,

Rupeam cu mîna disperată deseori

Porumbe negre; încurcat de iederă –

Peste tot codru era, veşnica pădure-mprejur

Tot mai groaznică şi desimea îmi dădea fiori

Iar milioane de ochi negri – sperjur

Mă priveau în noapte ca pe-un fur,

Printre ramurile fiecărei tufe fără flori.

Capul mi se învîrtea în draci,

De-am început să mă sui în copaci,

Dar şi la margine de cer,

Acelaşi dinţat codru, eu stingher!

Atunci căzut-am pe pămîntul stins

Şi-am dat-o-n hohote de plîns,

Rodeam pămîntu-jilav pe-ntrecute

Şi lacrimile-mi curgeau pe nevrute,

Făcîndu-se pe el rouă călduţă…

Crede-mă: nici în bisericuţă

De la oameni ajutor eu nu vroiam,

Căci pentru dînşii un străin eram,

Străin pe veci, ca fiara din pustie.

De-aş fi scăpat un ţipăt doar, anume,

Să mă trădeze – mă jur, bătrîne,

Eu limba mi-aş fi rupt în nătîngie.

 

16

Ţi-aminteşti anii copilăriei senine:

Lacrimi nu cunoscusem, niciodată;

Aici însă plîngeam fără ruşine.

Cine să mă vadă? Doar pădurea-ntunecată

Şi Luna plutind pe ceruri, fără pată!

Luminată de-ale sale raze,

Plină de muşchi şi de nisipuri,

Pereţii nepătrunşi de coacăze,

Dinaintea mea stătea poiana sumbră;

Deodată peste ea zvîcni o umbră,

Cu două focuri mici, ce împroşcau scîntei,

Nu ştiu ce fiară, cu un singur salt,

Zvîcnit-a din desiş şi s-a culcat

Jucîndu-se-n nisip, în voia ei.

Era veşnicul musafir din pustie –

Temutul leopard. Un os cărnos cu bucurie

El rodea. Şi scheuna-ntr-o veselie;

Dar aţintea privirea sîngeroasă,

Dînd cu blîndeţe din coada credincioasă,

Spre Luna plină – şi pe spinarea duşmănoasă

Blana-i bătea-n culoarea argintie.

Eu aşteptam – prinzînd o cracă noduroasă –

Minutul bătăliei; dar inima-mi fricoasă

De setea bătăliei s-a aprins, altminteri,

Şi de sînge… dar mîna soartei, după fierberi

M-a dus pe alte căi, prin anii veşteji…

Dar astăzi sînt convins în întregime

Că-n ţara alor mei părinţi, din vechime,

Puteam să fiu chiar primu-ntre viteji.

 

17

Eu aşteptam. Iată cum în umbra de întunecime

El a simţit duşmanul şi un urlet

Prelungit, jalnic, precum un geamăt

S-a auzit deodată…şi-a-nceput, în freamăt,

Să scurme solul, un cumplit proclet,

S-a înălţat întîi în două labe, apoi s-a pitulat

Iar primul salt de animal turbat

Pe mine m-a chitit şi m-a ameninţat cu moarte…

Dar eu ştiut-am totul dinainte.

Trosnetul meu a fost cu mare spor,

Ciomagul meu din cracă – vajnic topor

A despicat iute fruntea cea largă…

El a gemut, ca o fiinţă dragă,

Şi-n faţă mi s-a prăvălit. Dar iar se-ncinge,

Deşi-i curgea din rană sînge

În valuri dese, cu ultime puteri se zbate

Să ducă lupta-nfierbîntată, pîn’ la moarte!

 

18

În pieptul meu s-a azvîrlit:

Dar eu în pieptu-i am înfipt,

De două ori am răsucit

Arma mea… El a urlat, plin de dureri,

S-a năpustit, cu ultime puteri,

Ne-am împletit ca şerpii în luptă,

Ca doi prieteni în strînsoare-abruptă

Şi am căzut pe dată; iar în ceaţă

Bătaia s-a purtat pe moarte şi pe viaţă.

Înfiorător eram în acea clipă şi puternic,

Precum ghepardul din pustie, rău şi sălbatic –

Ardeam în vălvătăi, urlam ca el, neprefăcut,

De parcă însumi aş fi fost născut

Din neam de lupi şi de gheparzi,

Dar sub ale pădurii umede zgărzi

Părea că vorbele-omeneşti, cu greu,

Le-aş fi uitat şi-n pieptul meu

S-a născut acel ţipăt îngrozitor,

De parcă în copilărie, mereu,

Din limba mea fusesem dezertor…

Duşmanul meu pe-ncetul s-a sleit,

Se zvîrcolea, pufnea tot mai slăbit –

M-a apăsat ultima oară, eram ca doi damnaţi…

Pupilele din ochii nemişcaţi

Lucit-au ameninţător – după care, agonic,

S-au cufundat pe dată-n somnul veşnic;

El, cu duşmanul său triumfător şi falnic,

Cătase moartea faţă-n faţă, cutezător,

Aşa cum îi stă bine unui luptător.

 

19

Vezi tu pe pieptu-mi ca frînghii bizare

Dîre adînci, sînt urme din ale sale gheare;

Încă nu s-au vindecat – cu vîntul

Şi nu s-au închis; dar pămîntul

Cu învelişul său le răcoreşte,

Iar moartea le vindecă pe veci, domneşte!

De ele am uitat atunci, ca-n ardere;

Şi iar, strîngîndu-mi ultima putere :

Alene-am pornit în codri-adînci de conifere…

 

Sfăditu-m-am printre stînci cu soarta mea:

Dar ea mă luase deja-n zeflemea!

 

20

Ieşit-am din pădure. Şi iată cum

Ziua s-a trezit şi ea, pe drum

Corul aştrilor de însoţire s-a stins pe dată

Sub razele sale vii. Pădurea-nceţoşată

A vorbit. Aulul, din depărtare,

A-nceput să fumege. O tristă rumoare

Trecut-a în alergare, cu vîntul…

M-am aşezat şi-am început s-ascult

Dar a tăcut, la fel ca vîntişorul.

Mi-am aruncat privirea în locul de tumult :

Ţinutu-acesta-mi părea cunoscut.

Şi mi-era groază să-nţeleg –

M-am dumirit cu greu că iarăşi mă aleg

Cu-acea celulă din temniţele mele,

Căci fără de folos, atîtea zile

Un plan de taină întruna am iubit,

Am suferit, m-am zbătut, m-am chinuit,

Iar totul pentru ce?… Ca-n floarea vieţii

Abia privind la zorii dimineţii,

În murmurul puternic din dumbravă,

Ardoarea libertăţii cunoscînd fără zăbavă,

Să duc apoi în mormînt cu mine

Dorul patriei mele sfinte,

Reproşul speranţelor crud înşelate,

Ruşinea milei voastre nepătate!…

Eram cuprins de îndoială – sfiiciune

Şi mă gîndeam – acesta-i doar un vis…

Deodat-un clopot, ca de iertăciune,

În linişte s-a răspîndit, deschis –

Şi totul mi s-a limpezit – minune…

L-am cunoscut atunci pe dată!

Căci în pruncie nu o dată

Gonit-a ale somnului năluci

Despre cei dragi din obîrşie,

Despre libertatea sălbatică-n pustie,

Despre căluţii mici şi aprigi,

Despre ciudate bătălii între stînci,

Unde pe toţi i-am biruit, ca pe ţînci!…

Eu ascultam fără de lacrimi, fără de putere.

Părea că zvonul ieşea, cu-a sa durere,

Din inimă – de parcă cineva, fără drept,

Mă lovea cu fierul chiar în piept.

Şi cu tristeţe-am înţeles, pe dată

Că nu voi avea loc în patrie vreodată

Şi nicio urmă, nu voi lăsa, niciodată….

 

21

Da, am meritat a mea ursită!

Un armăsar voinic, în stepa afurisită,

Azvîrle jos un călăreţ nepricopsit,

Spre patrie, din depărtarea-ntinsă,

Găseşte calea scurtă şi dreaptă la sfîrşit…

Ce sînt eu în faţa lui? Cu forţa stinsă,

În zadar ţin pieptul plin de dorinţe şi nesaţii:

Toate sînt flacără goală, neputincioasă,

Jocuri ale visării, boala minţii.

Pecetea lor, pe mine, închisoarea şi părinţii

Şi-au lăsat… Aşa e floarea mărunţică

Din temniţă: crescut-a singurică

Şi palidă printre lespezi umede,

Iar timp îndelungat ea frunze proaspete

N-a scos; tot aştepta raze fertile,

Înviorătoare. Şi multe zile

Au tot trecut, iar mîna bună

Atins-a floarea cu-ntristarea împreună

Şi a mutat-o în grădină,

Cu rozele să stea vecină,

Din orice parte s-o atingă dulceaţa vieţii.

Dar ce-a fost oare ? În zorii dimineţii,

Raza de foc a ars dogoritoare

Acea crescută-n închisoare, palidă floare…

 

22

Ca şi pe ea, m-a ars pe mine

Focul zilei neîndurătoare, cu asprime.

Zadarnic ascundeam în ierburi

Capul obosit de ceasloave:

Frunze uscate din cununa plină

De ţepi-porumbari, pe fruntea mea senină

Se-nfăşurau şi cu un foc fără de milă

Însuşi pămîntul mă învăluia.

Luceau cu furie, cu-aspră silă

Se roteau scîntei, stînca se dezvăluia

Albind în aburi. Lumea divină dormea

Într-o înţepenire surdă, parcă mereu

Ar fi căzut în disperare, în somnul greu;

Deşi undeva ţipa dureros cristeiul,

Ori cînta în triluri greierul, viu,

Izvorul murmura în şoapte

Gîngurit de copil… doar un şarpe

Foşnea în buruienele uscate,

Sclipind cu galbena spinare,

De parcă în aur ar fi marcat o scrisoare,

Cu tăişul ascuns acolo jos,

Brăzdînd pămîntul nisipos.

Se strecura cu grijă, după care

Se juca şi s-alinta-n cărare,

Se împletea în inele întreite

De parcă, deodată de dor pătrunse,

S-ar fi adunat colac şi-ar fi sărit

Departe, în tufişurile-ascunse…

 

23

Acolo sus în ceruri, toate

Luminoase erau şi tăcute.

Printre norii albi, un munte

Înnegrea alt munte.

De după unul, mănăstirea noastră

Îşi sticlea dantura alb-albastră,

Mai jos, Kura şi-Aragva-ntr-un alint,

Înfăşurînd în spumă de argint

Poale de insuliţe cunoscute,

Prin rădăcini de tufe neştiute,

Alergau prieteneşte şi uşor…

Dar pînă la ele n-aveam spor!

Am vrut să mă ridic – dar dintr-o dată

Totul s-a învîrtit cu mare iuţeală;

Voiam să strig – dar limba mi-era uscată,

Fără de glas eram şi-n nemişcare…

Muream. Mă chinuia fără scăpare

Delirul dinaintea morţii. Mi s-a părut

Că stau culcat pe-un umed aşternut

Al unui rîu adînc – şi-agonică,

Jur-împrejur o ceaţă tainică…

Şi-adăpînd o sete veşnică,

Aşa cum gheaţa dă apă autentică,

Susurînd, ea mi se revărsa în piept…

Eu mă ţineam să stau deştept –

Atît de dulce, de plăcut mi-era …

Deasupra mea şi cît mai sus,

Un val urca spre valul dus.

Iar soarele se furişa prin cristal de val

Şi lucea mai dulce ca Luna…

De peştişori pestriţe roiuri

Se bălăceau în raze uneori;

De unul clar îmi amintesc :

Mai prietenos decît alţii – socotesc;

El s-alinta pe lîngă mine.

Acoperită cu solzi de aur

Îi era spinarea. S-a sucit ca un balaur

Deasupra mea de multe ori,

Iar ochii verzi purtau fiori;

Era şi trist şi delicat şi adînc…

Să mă mir sau să plîng:

Căci glasul său, din pur argint

Cuvinte tainice-mi şoptea,

Cînta, apoi din nou tăcea…

El îmi spunea:

„Copilul meu iubit,

Rămîi aici, cu mine:

În apă avem un trai nestingherit

Şi liniştea şi apele caline.

*

Eu voi chema toţi frăţiorii:

Şi-ntru a noastră horă frăţească

Să-nveselim faţa şi ochişorii

Şi-a ta simţire să glumească.

*

Adormi, pătucul tău e moale

Şi-nvelişul este străveziu.

Vor trece anii. Vor trece secole-agale,

Sub al visului farmec azuriu.

*

Oh, scumpul meu! Nu voi ascunde

Cît te iubesc a mele unde,

Cît libere nimic nu le pătrunde,

Cît viaţa mea la viaţă va răspunde…”

Mult, cît de mult am ascultat;

Şi nici atuncea n-am aflat

Că unda sonoră, blîndă, se părea

Că murmurul slab cu grijă îşi unea

Cu-al peştişorului de aur glăscior.

Aici eu m-am pierdut. Lumina divină

Mi s-a stins în ochi. Aiurare nebună

Mi-a cuprins trupul uşor-uşor…

 

24

Aşa am fost găsit şi ridicat de-un frăţior…

Celelalte le ştii, din aducere-aminte.

Eu am terminat. Să crezi ale mele cuvinte,

Ori să nu crezi, mi-este totuna.

Mă-ntristează acum doar una:

Leşul meu, rece, necuvîntător, banal,

Nu se va topi în pămînt natal,

Iar povestirea chinurilor mele-amare

Nu va chema, printre surdele stihare

Privirea-ndurerată a nimănui,

Pe-ntunecatul nume al nu-ştiu-cui .

 

25

Rămas bun, tăicuţule! Dă-mi mîna ta, pe loc,

O simţi pe-a mea, e ca de foc…

Flacăra asta, din anii tineri,

Se ascundea, trăia în Piepţii mei ;

Acum nu are hrană şi nici soare;

A ars cu totu-n închisoare;

Se va întoarce în aceeaşi cărare

Şi care tuturor, cu, ori fără de adaos

Prin legea fără de cuvinte,

Le dă şi suferinţe şi repaus…

Ce-mi pasă mie de astea? Fie ca în rai,

În ţara sfîntă pe care-o implorai

Sufletul meu să-şi găsească adăpost …

Păcat! În cîteva minute, chiar atunci

Prin povîrnite şi întunecate stînci,

Unde noi ne jucam ca nişte ţînci,

Eu schimb veşnicia şi raiul cu rîpele adînci…

 

26

Cînd voi începe a muri

Şi, crede-mă, nu-i mult de aşteptat,

Să porunceşti să fiu purtat

În livada noastră, unde înfloreau alt’dat

Două tufişuri albe de salcîm…

Iarba-ntre ele era atît de deasă

Şi aerul jilăvit atît de-nmiresmat,

Şi atît de străveziu, în aur îmbrăcat

Frunzişul jucăuş, sub soarele-afumat!

Acolo au dat ordin să fiu aşezat.

Lucirea zilei, de un albastru ionizat,

Mă va-mbăta ultima oară, cum e cazul.

De-aici se vede clar Caucazul!

Probabil, el, din piscuri ascuţite,

Îmi va trimite salutări de-adio; mult dorite

Ele vor sosi c-un vînticel răcoritor…

Cu clipe înainte ca să mor,

Din nou voi auzi un sunet cunoscut, tînguitor!

Mă voi gîndi că un prieten alintător,

Sau fratele, aplecat peste mine,

Va şterge cu mîini atente şi suspine

De pe chip a morţii rece sudoare.

Cu glasul jumătate-articulare

Despre ţara mea scumpă îmi va cînta

Şi cu acest gînd voi dormita

Şi pe nimeni nu voi blestema!…”

1839

Versiunea română: Alexandru G. Şerban

 

[1] Saklă – căsuţă specifică muntenilor din Caucaz