Poetă născută într-o familie algeriană de origine  kabilă, cu preocupări artistice şi literare. Militantă pentru dreptul comunităţii berbere la identitate, trăieşte în Franţa.  

 

Versuri de sânge şi speranţă

 

Versuri de sânge şi speranţă

Vă chem în ajutor

Pentru a înlesni povara.

 

Noaptea omului se lungeşte

Duşmanul ne pândeşte,

Gata de-a ucide viaţa.

 

Au pârjolit primăvara

Şi-au stins soarele verii.

Au adunat gerul iernii

împlântat în inimile lor,

când toamna ne-a luat

ultimul zâmbet

 

Viaţa îi părăsise

înainte ca ei să ucidă.

 

Ochii lor morţi

au un geam

ce se deschide spre ură.

 

Ochii noştri strălucind de speranţă

au plâns cu lacrimi de sânge

ca să domnească iubirea.

 

 

Djaout, viteazul[1]

 

Fie ca pârâul pârâu rămână

Copacul tufă n-ajungă

Dacă pământul ce-i ţine

Mana nu-şi schimbă

 

Djaout, marea mea durere

Tainică ce strigă:

Cine în mine ţi-a sădit bobul?

Ţi-ai pus oare flautul[2]

S-alunge războiul?

În Algeria tinereţii mele

Ucis fost-a versul!

 

Freamătul apei te inspira

Dar, cum să facem?

Când uităm primăvara

Temându-ne că vom zări universul!

 

Ne-am ascuns

Ne-am ghemuit

Cuvântul ne-a prins

Curajul rodeşte teama

Când teama duce la temeritate!

 

Teama îşi schimbă tabăra

Când pe veci cuvântul tău în mine se-aşază!

 

TAHAR neprihănitul

Jertfitul

O zi înflorită

Întâlni mormântul…

Mă lepăd de-acum

De inimile noastre spăşite

Iubirea ne-a văzut

Până să-l vadă

El ne mângâia

Când au năvălit armele

Tăgăduitoare.

 

Testamentul tău îmi vorbeşte

De glasul naţiunii

Testamentul tău mi-apasă

Umerii poporului

 

 

Algeria curtată

 

Ca o floare uscată

Frumuseţe nepieritoare

Dar prea des nemirositoare

Algerie, eşti frumoasă!

Algerie fără de giulgiu

Algerie acuarelă

Te iubesc din toată inima

 

Algerie te chem

Mă revendici dar?

Uneori

Uneori mă tem

Ca plânsul să nu-ţi şteargă

Bucuria.

 

Algerie iubită

De mii de ori schimbată

Uneori deghizată

Dar mereu prezentă

Şi încă dreaptă

 

Algerie, credinţa mea,

Îţi invoc rădăcinile

De multe ori îngropate

Şi totuşi dezgropate.

 

Sculptorul te clădeşte

Poetul te povesteşte

Bardul te cântă

 

Între timp

Barbarul te necinsteşte

Prin iubiţii

Morţi fără să fi văzut

Ochii iubitelor

 

Prin aceste fecioare

Ce nu mai sunt

Din cauza violului necugetat

De mii de ori repetat

Asupra acestor copilandre

Muguri abia plesniţi

La sfârşit de primăvară

Primăvara zilelor fericite

Pe care pictorul le reia

Cu paleta de roşu aprins

 

Sângele nevinovat

Râu de cerneală roşie

În care îşi înmoaie pana

Neştiutele făpturi

Ce te iubesc…

În tăcere

Ce te iubesc…

Suferind,

Prefăcute-n stane de ruini

Adânc necurmat îngropate

Soare nu-i în ţinutul tău

Pentru aceste înflăcărate inimi

 

Un zâmbet de copil

E legământul că într-o zi

Va renaşte zenitul

Fără să pârjolească parfumul

Florilor nemuritoare

Flori suspendate

Pe terasele Casbah!

 

Muzică-n surdină

În sunet de ghitară

De om însingurat

Ce poartă-n suflet

Iubirea pentru iubita lui,

O iubită curtată,

Ţara lui, Algeria.

 

În româneşte de Marilena LICĂ-MAŞALA, Paris, mai – iulie 2014
[1] Tahar Djaout (1954-1993): poet, eseist, romancier, ziarist kabil-algerian de expresie franceză. Una dintre primele victime ale „deceniului terorismului” algerian.

[2] Le pipeau (flautul) este un simbol al poeziei pastorale, în Algeria.