BIBLIOTECA HAIKU – Marius CHELARU

„Haiku”, revistă de interferenţe culturale româno-japoneze, editată sub egida Societăţii Române de Haiku, anul 23, nr. 51/ 2014, iarnă-primăvară

Semnalăm un nou număr al revistei Societăţii Române de Haiku din Bucureşti (realizat de: Valentin Nicoliţov, redactor şef, împreună cu Paula Romanescu, Vali Iancu, Teodora Moţet şi Vasile Moldovan), în care au publicat autori din România, dar şi de peste hotare.

Numărul se deschide cu semnalarea antologiei World Haiku 2014 (No.10), publicaţie a World Haiku Association; sunt semnalate revistele Ginyu, Frogpond. Sunt şi grupaje semnate de autori membri ai SRH – haiku, senryu, poeme într-un vers, tanka, un haibun de Constantin Stroe, un dialog al lui Valentin Nicoliţov cu Danil Py, pe care l-am întâlnit şi în vara trecută la Constanţa, recenzii (cărţi ca: Foi risipite, de Magdalena Dale – de Virginia Stanciu-Butescu, de Vasile Moldovan, După Furtună – de Valentin Nicoliţov), un text intitulat „Ora ceaiului – Diane Descôteaux şi rimele sale”, de Teodora Moţet, poeme ale unor autori străini -Diane Descôteaux, Ludmila Balabanova, Brigitte Briatte, Monique Junchat, Danièle Duteil, Keith A. Simmonds, Patrick Druart, David Colling, Patrick Somprou, Salvatore Tempo, Hélène Duc, Véronique Dutreix, Huguette Ducharme, aflăm rezultatele concursului revistei „Haiku”, ediţia 2014 ş.a.

Un sumar bogat (în română, engleză şi franceză) şi de interes pentru creatorii de gen.

*

„Albatros”, revista Societăţii Române de Haiku din Constanţa, nr. 24, vol. XIII, toamnă-iarnă (2013/ 2014), anul XXI

Revista (redactor şef: Laura Văceanu, redacţie: vicepreşedinte SHC Alexandra Flora Munteanu, Anastasia Dumitru, Mirela Savin, Nastasia Savin) are, ca de obicei, un sumar bogat (în română şi engleză, unele texte şi în franceză): diverse informaţii legate de activitatea Societăţii, recenzii, poeme semnate de autori români şi de peste hotare, anunţuri etc.

Astfel, citim despre ediţia a VII-a a Festivalului Internaţional de Haiku, 7-11.08. 2013, Constanţa (cu o scrisoare din partea Ambasadorului Japoniei la Bucureşti, impresii despre acest eveniment, un text amplu cu informaţii interesante despre Chou Hibou Haiku, antologie coordonata de Jean Antonini, semnat de Laura Văceanu, creaţii diverse (haiku, haiga, grafică digitală, foto-haiku, senryu, renku  ş.a.), din nou despre „haiku în educaţie” – preocupare constantă a colegilor din Constanţa, recenzii, citim şi despre un eveniment care a avut loc în mai 2014 (Japonia departe-aproape de Bacău, ediţia I, reviste/ cărţi sosite la redacţie.

Aşadar, revista celeilalte societăţi de haiku din România, care va fi primită, credem, cu interes de cititorii şi creatorii de gen.

*

*              *

Vanessa Proctor, Temples of Angkor, Sunline Press, Australia, 2003, 8 p.

Vanessa Proctor propune o plachetă cu poeme haiku/ stil haiku dedicate complexului de la Angkor (Angkor Wat), din Cambodgia, în care poemele propriu-zise (28 la număr, 27 de 3 linii, unul de două) ocupă 6 pagini, celelalte două fiind dedicate unui succinte glosar (cuprinde zece termeni, explicaţi pe scurt, în câte două-trei rânduri).

Câteva detalii, pentru a vedea importanţa acestui complex religios: cambodgienii împart istoria ţării lor în două părţi: epoca pre-istoriei (nu există izvoare scrise), şi cea a istorică. Perioadele epocii istorice: I. pre-Angkor; sub-diviziuni: a. perioada Funan/ Nokor Phnom (capitala la Vijathabura), secolele I-VI, b. perioada Chenla (capitala: Isanabora, cca. 30 km de capitala provincială Kompong Thom), secolele VII-VIII. Isanabora: Oraşul lui Shiva, a fost ridicat de regele Preah Bat Isan Varman I. Şi: II. perioada Angkor, secolele VIII-XIII (sau XIV). III. perioada post-Angkor, sec XV până azi.

Poezia cambodgiană tradiţională foloseşte cca. 45, după alţii 50 rime şi scheme metrice şi, se pare, a fost, în vechime, compusă pentru a fi acompaniată la diverse instrumente, cel mai adesea la chitara cu două strune chabey sau, în unele cazuri, flautul din lemn. Rima este foarte importantă. Dacă nu rezultă logic, poetul introduce o silabă prin care forţa rima, pentru a păstra frumuseţea. De menţionat şi simbolismul propriu, jocurile/ subtilităţile inerent legate de istoria/ religia locului etc. Asemenea scheme pot fi întâlnite în scrierile de pe frescele de la Angkor (sculptate între secolele X-XIV). Asocierea dintre construcţie şi poezie datează din vremurile pre-angkoriene, conducând chiar la modificări în vocabular, atât în limba anticilor, cât şi în cea modernă (există un verb care înseamnă a „compune” un text şi a „construi” un templu). Angkor Watt e un bun exemplu. Aici templele, stâlpii, zidurile au fost parcă din totdeauna inscripţionate cu texte, în perioada antică în limba sanskrită pentru ca, de prin secolul XIII să se dezvolte o relaţie complexă între limbile pāli şi khmer, atât la nivelul literar, cât şi al împletirii construcţie-scris. Lpoek Qangar Wat/ Poemul edificării templului Angkor – poemul construcţiei de la Angkor Wat, este considerat de Ashley Thompson[1] cea mai veche operă literară khmeră originală din câte s-au păstrat (lpoek: gen de poezie narativă). Ashley Thompson, traducătoarea poemului templului Angkor, scria că în cultura khmer e o puternică tradiţie poetică, natura având rol aparte în limbajul poetic (multe forme poetice khmere având nume preluate din natură: „şarpe târâtor”, „corbul foarte ocupat” etc.[2]), poemele fiind mai ales cântate în stilul monoton, caracteristic budismului. A fi poet în Cambodgia înseamnă că natura emană/ aduce pacea. În multe poezii sunt reproduse nume/ sunete de păsări, animale, nume de plante sau peşti.

În placheta sa Vanessa Proctor foloseşte o sumă de cuvinte din vocabularul specific locului (pe care le explică într-un glosar la final) – asura (demoni sculptaţi la porţile templului Bayon), apsaras (dansatori celeşti) sau elemente legate de arhitectura complexului – Bayon (templu închinat lui Jayavarman al VII-lea), Neak Pean (monument) Ta Prohm (un templu) ş.a.

Câteva poeme: „Intrarea în Bayon/ toţi asura/ fără cap”; „femeie bătrână/ fără picioare/ şonticăie spre templu”; „În umbra/ terasei regelui Leper/  turiştii fumează”; „Apus de soare la Angkor/ în acea linişte/ un telefon mobil”.

 

*

Clean Living Room, haiku and senryu translated and created by Zinovy Yevno Vayman, ediţie bilingvă engleză-ebraică, Ierusalim, 2010, 20 p.

Placheta (deschisă de o haiga a autorului) cuprinde, în fiecare limbă, o pagină cu câteva  poeme (câte unul) semnate de autori ca: Matsuo Basho, Shiki, Issa, Moritake, Oqiwara, Buson, apoi poeme ale lui Zinovy Vayman, pe care l-am întâlnit şi la noi în ţară, grupate în cicluri (probabil după locul în care au fost scrise) ca: Ţara Israel, Ierusalim, Europa. În „Europa” este şi un poem din România: „mult după Holocaust/ stând în faţa casei părinţilor/ câteva scârţâituri ale porţii”.

 

*

International Haiku Salon. Epic, Haiku Journal Volume 2, ediţie bilingvă, engleză – japoneză, versiunea japoneză de Yoshiko Yoshino, Ehime Prefectural International Association, 1993.

O selecţie prezentată într-o formulă mai originală, având în titlu sintagma „jurnal”, dar fiind, în fapt, o antologie, cum stă, de altfel, scris în pagina introductivă.

„Această carte este o compilaţie a haiku-urilor scrise şi discutate în timpul Saloanelor noastre Internaţionale de Haiku, din aprilie 1992, în martie 1993”, scrie în prefaţă Takahashi Takemoto, directorul Ehime Prefectural International Association. Astfel, în carte, poemele sunt grupate pe luni, din aprilie 1992, până în martie 1993.

Câteva poeme: „ploaie ploaie ploaie/ inundă câmpurile noastre de orez/ în sezon” – Oscar Mendoza (Spania); „o vreme/ un fluture urmăreşte/ feribotul” – Takashi Nōnin (Japonia); „În câmpul de orez/ Femeia conduce maşina/ făcând un sunet ritmic” – Hiroe Tanioka (Japonia).

*

Miyamoto Musashi, Cartea celor cinci cercuri/ Gorin no sho, ediţia a II-a, traducere şi comentarii de Neculai Amălinei, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 186 p.

„Cînd am împlinit treizeci de ani şi am reflectat asupra vieţii mele, mi-am dat seama că toate victoriile mele s-au bazat pe un noroc deosebit, pe o abilitate înnăscută sau poate pe faptul că metodele altor şcoli erau inadecvate. Astfel, am decis să aprofundez Calea şi să continuu să mă perfecţionez de dimineaţa pînă seara, iar cînd am ajuns la cincizeci de ani unificarea cu Calea hyōhō s-a făcut de la sine, în persoana mea”, scria Miyamoto Musahi.

Miyamoto Musashi (1584-1645) este considerat unul dintre cei mai mari şi mai redutabili luptători japonezi, maestru în mânuirea sabiei, un „kensei”, sfânt al sabiei, viaţa sa (sau legendele despre) este descrisă în piese de teatru şi/ sau în naraţiuni de tip dramatic, mai ales în perioada Edo. În perioada modernă s-au turnat filme, au fost jucate piese în care era personajul central, iar unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori japonezi contemporani de romane istorice, Eiji Yoshikawa (1892-1962), a scris, între altele, două romane foarte cunoscute, Taiko, în care descrie o perioadă din istoria Japoniei, până la bătălia de la Sekigahara, din 21 octombrie 1600, soldată cu victoria clanului Tokugawa, şi Miyamoto Musashi (tradus Musashi), a cărei „poveste” începe imediat după această bătălie.

Neculai Amălinei porneşte de la ideea că „traduceri eronate au dus de multe ori la o înţelegere greşită a conceptelor sale”, dar şi de la faptul că, deşi viaţa lui Musashi este „învăluită în enigmă”, totuşi informaţii există „din plin”, trebuie numai aşezate într-o înlănţuire corectă alături de scrierile samuraiului.

Musashi îşi dorea ca, prin abilităţile sale să aceeadă la un rang înalt, dar războaiele nemafiind de actualitate, visul i s-a spulberat. Însă hyōhō nu însemna doar o cale de a te pregăti din punct de vedere fizic, ci şi una spre perfecţiunea spirituală, interioară.

Structura cărţii: Nota traducătorului, Legendă şi adevăr (Neculai Amălinei), Calea strategiei – hyōhō (Pământul, Apa, Focul, Vântul, Vidul), Drumul pe care trebuie să mergi singur – dokkōdō, apoi o secţiune de comentarii ale lui Neculai Amălinei, şi, în final, Bibliografie.

Dincolo de cele scrise de Musashi, legate şi de ce însemna lumea samurailor, felul lor de a se educa şi a înţelege viaţa, datoria, onoarea, comentariile, notele explicative şi „punerea în cadru” aşa cum a fost concepută de Neculai Amălinei oferă cititorului posibilitatea să păşească dincolo, în istoria Japoniei, la detalii despre de ce este/ cum a fost înţeleasă în Arhipelag calea „zen, ce înseamnă Bujitsu, Budō, budismul japonez, gorintō (legat de cele cinci elemente constitutive ale universului budist: pămîntul, apa, focul, vîntul şi vidul”) etc., sintetizând atât informaţiile obţinute din surse occidentale, cât şi japoneze.

 

 

*

Octavian Mareş, Cântec de flaut/ Flute song/ Chant de flûte, antologie de poeme haiku, selecţie, prefaţă, traducere în engleză de Clelia Ifrim, traducere în franceză de Virginia Popescu, Nicole Pottier, ilustraţii interior Anca Elena Rotaru, coperta: Viorel Cucu, Editura Vicovia, Bacău, 2012, 100 p.

O plăcută călătorie prin natură, deltă, prin păduri, grădini, în peisaje de la ţară cu parfum de nostalgie, şi, de ce nu, o întâlnire cu „ziduri de cetăţi –/ umbrele domniţelor/ pe piatra rece”, cam aşa aş rezuma pe scurt acest volum de poeme al lui Octavian Mareş, în selecţia Cleliei Ifrim. Fără a mai intra în discuţii despre vechi şi nou, despre terminologia haiku şi anotimpuri/ kigo/ „regulile” pe care le-a ales, câteva exemple, cu gândul la locurile pe care le regăsesc în aceste texte: „Salcâm desfrunzit – / profilat pe cer/ un cuib de cioară”; „Scaieţi sub omăt –/ scormoneşte-n seminţe/ un scatiu flămând.”;”Un prun –/ sub lumina lunii/ singur cu umbra.”.

 

Neculai Amălinei, Limba japoneză. Simplu şi eficient. Manual practic, ediţia a VII-a revăzută şi adăugită, cu CD, Editura Polirom, Iaşi, 324 p.

Discutând apoi cu Neculai Amălinei despre dicţionarele de kanji şi termeni uzuali (prezentate la rubrica noastră) şi despre volumul la care lucram, cu poemele lui Masaoka Shiki, am intrat în posesia celei de-a şaptea ediţii a cursului său de limbă japoneză.

Dat fiind specificul rubricii, semnalăm apariţia acestui curs care se poate dovedi util şi autorilor de lirică de sorginte niponă interesaţi de aspectele de limbă japoneză.

 

 

 

Alte cărţi ale autorilor de haiku

 

Vasile Moldovan, Descăunarea, roman, Editura Societăţii Scriitorilor Români, Bucureşti, 2014, 254 p.

Vasile Moldovan şi-a propus să urmărească viaţa lui Alexandru Ioan Cuza de când era încă pârcălab de Galaţi până când, după ce a fost silit să semneze actul de abdicare (pe care, reamintim, scria: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministrului ales de popor“…), trece graniţa de atunci a ţării, pe la Predeal, apucând drumul pribegiei.

Re-desenează, în viziune sa, tabloul vremurilor, atmosfera, modul în care s-a pregătit actul Unirii, aspecte legate de ce se petrecea în cancelariile „Marilor Puteri” (câteva capitole fiind dedicate unor scene din afara ţării -cum ar fi cel în care doctorul Davilla şi Elena Cuza sunt la Paris, primul fiind primit de Napoleon al III-lea, vizita lui Cuza Vodă la Constantinopol, în 1860, pentru a fi recunoscut domn de sultanul Abdul Medgid). Prezintă atât pe Cuza, cât şi alţi oameni implicaţi la un nivel sau altul în evenimentele care au marcat cumva soarta României (sau a domnitorului), unii dintre ei soldaţi sau cadre militare de un rang sau altul (este interesant şi cum creionează trăirile acestora, ştiut fiind că autorul a fost ofiţer superior, militar de carieră). Sau evenimente care au zguduit ţara – cum ar fi asasinarea lui Barbu Catargiu, dizolvarea Camerei de către Mihail Kogălniceanu, plebiscitul ş.a. Portretul lui Cuza e nuanţat, cu lumini – iubit de popor, cu măsuri luate de el pentru binele ţării – şi umbre (adulterul, şi erorile politice, asupra cărora autorul nu insistă). Elena Cuza este, şi în viziune autorului, un personaj introvertit mai ales, care a suferit mult, şi din cauza lui Cuza şi a aventurii lui cu Elena Maria Catargiu-Obrenovici, ai căror copii îi creştea tot dânsa, faptul că nu putea avea copii

Aşadar, Vasile Moldovan s-a oprit asupra unei perioade în care s-au petrecut lucruri de mare importanţă pentru istoria României, şi asupra unei figuri de primă mărime în constituirea acesteia ca stat, Alexandru Ioan Cuza (desenând un tablou cu „detaliile” aşa cum şi le-a imaginat, insistând uneori asupra personajelor cărora le conferă roluri în naraţiunea sa, altele fiind mai mult schiţate sau enunţându-li-se numele legat de un fapt sau altul), după documentarea prealabilă.

 

 

*

Luminiţa Suse, Bioglife, Cuvânt înainte de Aurel Pop, postfaţă de Adina Ungur, Cluj-Napoca, 2007, 84 p.

Aurel Pop îşi începe cuvântul cu o întrebare „Există o literatură a diasporei?” Cred că, după 1989, discuţia despre cei care au plecat din ţară cunoaşte o altă nuanţare, inclusiv în ce priveşte (fie şi pe etape scurte, parţial) latura politică (în momente ca mineriadele, de exemplu), dar dacă vorbim despre o literatură a românilor care au ales să trăiască, din motive diverse, pe alte meleaguri, atunci răspunsul este afirmativ. Sunt numeroase nume pe care le putem aminti. Cu discuţii despre faptul că unii au reuşit să îşi facă un „culoar” mai larg sau mai îngust în ţara de adopţie, alţii scriu şi în română, în continuare, alţii numai în română. Iar discuţia nu este deloc simplă.

Însă acum avem în faţă o carte (care a trăit o întreagă aventură până să ajungă la mine) a Luminiţei Suse, actualmente trăitoare în Canada, dar care publică şi în limba română. Este o autoare cunoscută, şi, dat fiind specificul rubricii noastre (remarcând, în câteva cuvinte, că poemele sunt aidoma unor confesiuni, uneori, alteori creionând experienţa personală pe drumul devenirii, al înţelegerii şi asumării curgerii timpului, prin diverse întâmplări/ asumări, faţă cu spiritul), cităm un fragment din poemul Părinţi: „de la prima sângerare/ a tăcerii lor/ silabele au curs/ pe ramuri semantice/ şi au rimat/ cu scrâşnetul polifonic/ al cuvintelor înrădăcinând/ elegie în inimă”.

 

 

 

*

Alexandra Flora Munteanu, Idei amestecate, 78 p., Vibraţii în consonanţă, 64 p., Editura VIF, Constanţa, 2013.

Două cărţi în care Alexandra Flora Munteanu scrie despre cărţi citite de ea recent, ale unor autori aflaţi fie la prima carte, fie care au deja mai multe volume, de diverse tipuri, la activ. Sunt cărţi semnate de autori ca: Mihaela Burlacu, Vasilica Mitrea, Ioana Bud, Mihaela Cojocaru, George Adrian Bulumaci, Arşaluis Sarchisian Gurău, Petra Chia, Iuliana Rusu, o antologie a cenaclului „Soteris” ş.a. Sau gânduri despre diverse evenimente din urbea tomitană la cenaclul „Mihail Sadoveanu”, la „Liga navală”, interviu cu Olga Duţu ş.a.

 

*

Clelia Ifrim, Despre natura sufletului/ Sur la nature de l’âme, versuri, ediţie bilingvă  română – franceză, versiunea în limba franceză: Nicole Pottier,  Editura Limes, Cluj-Napoca, 2013, 98 p., Lumea de acasă/ The world of home, versuri, ediţie bilingvă  română – engleză, versiunea în limba engleză aparţine autoarei,  Editura Universitară, Bucureşti, 2013, 144 p.

Nu este prima dată când ne întâlnim la rubrica noastră cu numele Cleliei Ifrim, aşadar vom spune doar că, de această dată, prezentăm două volume de versuri în ediţii bilingve, română şi franceză (cu un titlu amintind de unele ale lui Aristotel), respectiv engleză. Două universuri care se întrepătrund, „natura sufletului” – partea de divin, de lumină şi ochiul către bine – care ne este dăruită de Domnul, şi lumea de acasă, cu tot ce, într-un fel sau altul, devine prin atingerea de inima noastră „acasă”. Versuri marcate de o sensibilitate evidentă, din care încheiem cu poemul care dă titlul primului volum, Despre natura sufletului: „Cineva mă spală cu o spumă roz/ şi-ncep să prind piele dulce-aurie./ Răsuflarea Lui rămâne-n mine/ ca o lumină uşoară şi egală,/ pe datorie/ pe da”.

[1] Khmer Palm Leaf Manuscripts Lpoek Qangar Vatt, Siem Reap, Cambodia, 2001, sunt 17 mss. pe frunze 5 x 56 cm., în pāli (scrierea) şi khmer. Vezi şi: Khing Hoc Dy, Contribution à l’Histoire de la Littérature Khmère, vol. 1, L’Époque Classique XVe-XIXe siècle, Paris, L’Harmattan, 1990, şi Note sur le Genre lpoek dans la Littérature Khmère, în Seksa Khmer 6, 1983, p. 11-18.

[2] Shinn, Christopher. U Sam Oeur’s Sacred Vows, Multi-Ethnic American Literature, Florida State University, Tallahassee, 2002.