Caut o insulă, minunea mea…

…una mică, măcar de 100 de metri pătrati,

pe undeva, printr-un ocean netrecut pe hartă,

pe care să te duc să fim singuri

cu aglomeratia gesturilor noastre.

Sigur, o să te-ntrebi cu voi plăti:

viata mea, bănuiesc că n-ajunge;

atunci îmi vînd conacul (si-asa e pustiu),

trăsura (si-asa nu mă duce la tine),

ceasul de argint (si-asa arată ore din care lipsesti),

cărtile (si-asa am citit degeaba,

căci te căutam pe tine-n ele

si dădeam mereu peste Karenina).

Apoi, voi angaja doi eunuci amnezici

(să ne facă vînt cu frunze de palmieri)

si o cadînă,

să ne danseze, tandru, din buric.

Fă-ti bagajul: să iei si cartea de bucate,

ca să-mi prepari, spre seară,

imambaialdî …

Dacă mai ai loc, ia si gramofonul

ca să ascultăm, între două priviri,

cotele apelor Dunării…

Iubito, m-ai așteptat la răscruce…

pentru D.

…și m-ai rugat să te îmbrățișez

cum nimeni n-a făcut-o vreodat:

lung, strîns și patetic.

La îmbrățișări am rămas bun –

(ca și la patetisme,

doar i-am citit pe ruși)

și am făcut-o.

Mulțumită, m-ai invitat la un local

inefabil, ziceai,

inubliabil, speram

știind că tu ești neuitabilă…

Decepție! (prima, de cînd ne cunoaștem):

localul fusese desființat

și transformat, vai!, în azil de bătrîni.

Chiar m-au întrebat dacă nu rămîn.

„Nu!”, le-am răspuns disperat.

O să vin după ce o să obosești

să mă mai iubești.

Continuă să ții la mine:

nu vreau acolo unde a fost, cîndva,

un restaurant minunat…