Sonet (V)

Nu ura, nici blestemul celor iubiți ne doare,

nici când ne smulg întruna bucăți de suflet viu,

ci când săgeţi aprinse de dor pier în pustiu,

ciocnindu-se zadarnic de-un zid de nepăsare.

Căci ura e iubire arzând nepricepută,

iară iubirea-i floare ce-și trage seva din

suspine şi din zbucium cum leacul din venin.

Cine-i veghează rodul, de vrea, și munții mută.

…cuvintele ce-odată puteau să ne alinte

se surpă azi lovite de-al nepăsării dig

și-n hăuri de uitare înstrăinați cădem,

iar șoaptele crezute cândva, în taină, sfinte

nu ne mai dau fioruri, nu-s nici măcar blestem…

Și ca-ntr-un ochi agonic în noi se face frig…