Cîte lucruri pierdute, cîte regăsite,

Cer să le iau cu mine,

În pămînt, sub pămînt, ceresc

Dîndu-le cuvinte.

Acelea spuse de vînt, de furtună,

De inima care bate

Ca străluciri de Verb

Acoperind nestemate;

Cu inima care bate

Părînd coarnele unui cerb,

Lovind în rutul vesniciei toate.

22 septembrie 2011

 

Dacă toate pierderile zilelor

S-ar întoarce din nou pentru a ne fi

Ucenicie către abis,

Atunci am gusta înalta învătătură

A regăsirii păcii,

A faptului că durerea pierderii

E adevărata fiintă.

Atît mai stiu mîinile tale,

Că si-au pierdut puterile

Si dezlegate de ele se întind

Pe deasupra umbrelor ca să îmbrătiseze.

23 septembrie 2011

 

 

Viziuni pozitive dar nu eterne,

Nori fără altă stiintă decît neantul

Si inima care cerne

Lumea de sus în cea de jos,

Si fără veste din nou sînt prunc

Si dragostea ursitelor mă leagănă

Vorbindu-mi ca si cum nu mi-ar vorbi:

Fii chiar dacă nu ne esti,

Căci din început ai fost.

Din sfîrsit stăpîniti începutul.

Nimic nu există altfel,

Si fără să stii cum

Totul e altfel.

*

Uterul meu adevărat

Nu a fost altceva decît inima.

Acolo ghemuit am crescut

Copil, adolescent. Bărbat,

Cu moartea pe buze.

Acolo mi s-a făcut foame

De translucida adăugare

De a deveni zbor de rată sălbatică
peste nălucile apelor.

Acolo cu viata agonizîndu-mi în brate

M-am arătat potopului,

Iar apele s-au linistit retrăgîndu-se

Respiratie în carne,

Aceasta putînd astfel să rămînă

Încă, atît cît durează un vis, în viată.

 

*

Nu stiu cum s-a făcut că am rostit

Cuvintele care au deschis lacătul

Si tu sfîsiată de mister

Ai împins către îngenuncherea mea poarta.

Mîinile noastre desi întins

Unele către altele nu se atingeau,

Căci o teamă de veacuri pe pietrificase

În acest dor de a se îmbrătisa.

Si aceasta se petrecea ca si cum

Divinul coborîse între noi

Ca să podidească în îmbrătisare.

 

*

Cum să asez mai bine

Semnele mîinilor în cer,

Aducînd laudă plutirii unui nor

Care sigur se împărtăseste din zbor

În această zi vlăguită

De apropierea si mai sigură

A surdo-muteniei?

Căci repede a intrat în durerile facerii

Toamna si ne-a umplut calea

De galbenul spurcat al frunzelor

Ce au făcut ca pămîntul să fie

Si mai îngenuncheat sub povară.

Si cît de greu e să cauti un ajutor,

Chiar dacă e geamăt

Cerînd să-i ierti neputinta.

 

*

Cîte lucrări ascunse

Dar fără taină,

Sens de fructe căzute

În verde crudă haină!

Doar că liturgic trupul,

Ochiul si gura,

Apropiind neantul

Nasc Dumnezeu făptura.

24 decembrie 2011

 

Unde am fost pe cînd totul era,

Unde am fost pe cînd nimic nu era,

Totul devenind nimic,

Nimicul cuprinzînd totul?

Unde sînt acum,

În ce miros uitat de floare,

În culoarea întrebuintată

Numai o dată pe pămînt,

În revărsarea Nilului,

Acel atît de gracil albastru

Încît inima năstea sufletul.

Poate eram, sub porunca zeilor,

Chiar miezul acestei culori

Posedînd vesnica fericire,

Acest albastru pentru totdeauna pierdut,

Născător al cărnii mele,

Albastru de dinainte de nastere,

Carne de dincolo de nastere.

25 septembrie 2011