FRONTUL POETIC IAŞI-CHIŞINĂU 

În urmă cu 70 de ani, în plină vară, pe linia Iaşi-Chişinău se fixase, pentru o vreme, linia frontului sovieto-german. Sub focul ambelor tabere era la apogeu al doilea exod al basarabenilor, după cel din iunie 1940. Trecerea fatidicului râu Prut către România se făcea după regula „Scapă cine poate”. Pe urmă, în august, frontul a fost rupt de către armatele lui Stalin iar asupra românilor, dimpreună cu refugiaţii basarabeni cu tot, cei care n-au pierit pe cale, s-a abătut ciuma roşie. Cu atât mai mult a făcut ea ravagii printre cei rămaşi între hotarele străvechii Basarabii: după deportarea din iulie 1940 au urmat alte două, în 1949 şi 1951, la fel de pustiitoare, şi sute de mii de fraţi români de peste Prut au fost aruncaţi şi pierduţi în Kazahstan şi în cumplita Siberie.

S-a stins apoi ciuma roşie sau, mai exact, s-a restrâns. Însă duhorile ei persistă. Poţi simţi asta dacă te duci azi la Chişinău, capitala unei Basarabii libere dar încă ezitante. Eu m-am ajuns acolo cu inima strânsă; era şi pentru întâia dată. Era puţin timp trecut de mijlocul lui cireşar 2014. M-am bucurat de o invitaţie de participare la întâlnirea dintre două Uniuni ale Scriitorilor: cea din România, cum ar veni Ţara mamă, şi cea din Basarabia, sora atât de năpăstuită dintre Prut şi Nistru. Sau cel puţin aşa o percepeam eu, aşa venisem cu ea în minte din Valahia Mică, chiar din inima ei – Craiova.

Aşadar între 19 şi 21 iunie 2014, la Chişinău şi la Orheiul Vechi s-au întâmplat mai multe recitaluri şi conferinţe despre poezie după o idee cu trimitere la Două state, o singură literatură. Am fost la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, la Universitatea de Stat şi la Universitatea Pedagogică din Chişinău, la Orheiul Vechi, la vestita cramă de la Cricova. Am văzut Chişinăul ex-sovietic şi Chişinăul tradiţional, am deplâns şi ne-am consolat. Vorba „vechilor cazanii”: „La apa Vavilonului şezum şi plânsum”. Am văzut apa Răutului şi ne-am amintit de Tudor Şoimaru şi de Stroie Orheianu. Am luat cu toţii parte, poeţi din România şi poeţi din Basarabia, la recitalul-concurs din curtea  unei cochete bisericuţe noi de pe o culme a Orheiului Vechi. Ne-am revăzut cu scriitorii prieteni basarabeni, pe alţii i-am întâlnit întâia oară. Ne-am pus întrebări şi ne-am bucurat că suntem uniţi prin aceeaşi limbă, cea română, că suntem laolaltă angajaţi pe fronturile poeziei, ale unei singure literaturi – cea care de veacuri a fost şi rămâne mereu literatura română. I-am evocat pe scriitorii basarabeni de altădată, pe Alexe Mateevici, pe C. Stere, pe B. P. Hasdeu. Ne-am bucurat împreună cu scriitorii de azi, cu Arcadie Suceveanu, cu Leo Butnaru, cu Teo Chiriac, cu Dumitru Crudu, cu Vitalie Ciobanu, cu Valeriu Matei, cu Emilian Galaicu-Păun, cu Grigore Chiper, cu Nicolae Spătaru şi cu atâţia alţii. În Basarabia istorică, oficial Republica Moldova, există o armie admirabilă de scriitori prin care limba română înfloreşte iar literatura română sporeşte. Într-un cuvânt, ne-am bucurat că locuim aceeaşi limbă şi aceeaşi literatură: cea română. Şi mi-am adus aminte de o dedicaţie de demult, din 6 august 1988, pe care poetul Arcadie Suceveanu o scrisese pe o filă a antologiei de poezie basarabeană Constelaţia lirei, alcătuită de vajnicul poet Ioan Alexandru. Cuvintele acelei dedicaţii, scrise la mine în casă, la Craiova, în prezenţa altui mare luptător pentru românism, Adrian Păunescu, sunt atât de vii şi azi: „… Sentimentul că nici o vamă şi nici un hotar nu ne poate despărţi sângele şi sufletul nostru îmi dă o neasemuită fericire. Cu toată dragostea noastră întreagă şi neconvertită, Arcadie Suceveanu…”  Cu adevărat, sângele şi sufletul sunt din aceeaşi tulpină. Asta am putut să simt venind pe frontul poeziei care a început la Chişinău.

Am ajuns apoi la Iaşi, în 22 iunie, exact la împlinirea a 73 de ani de când trupele române primiseră ordin să treacă Prutul pentru a dezrobi Basarabia. Vremelnică dezrobire, din păcate. Valurile istoriei au făcut însă ca ţinuturile dintre Prut şi Nistru să se dezrobească singure, după 45 de ani. La 31 august 1989, în piaţa cea mare a Chişinăului, limba română a fost redeclarată limbă naţională. Acum poezia e recitată fără oprelişti atât la Chişinău cât şi la Iaşi, ca pretutindeni unde trăiesc români. Exact la Iaşi se desfăşurau evenimentele legate de „Festivalul Internaţional al Educaţiei”. Pentru trei zile Iaşiul a fost capitala poeziei europene. O reală surpriză, pentru mine aproape de neimaginat în destule alte oraşe ale României. S-a recitat poezie în multe puncte ale vechii metropole moldave, pe pietonalul Ştefan cel Mare, în Piaţa Unirii, în Copou, la Palas şi lângă Podul Roşu, în Tătăraşi, pe Lăpuşneanu şi pe Alexandru cel Bun. I-am revăzut pe Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Adi Cristi, Valeriu Stancu, Aurel Ştefanachi, Nicolae Panaite, Horia Zilieru, Dorin Ploscaru, Ion Tudor Iovian, Sterian Vicol, Vasile Muste, Dan Mircea Cipariu, Aurel Pantea, cei mai mulţi vechi prieteni şi cunoscuţi de la „Zilele Convorbirilor literare”, ediţiile din 2000-2004. I-am cunoscut live pe Vasile Tărâţeanu (Ucraina), Florentin Palaghia (Franţa), Adrian Grauenfels (Israel), Pavel Gătăianţu şi Slavco Almăjan (Serbia), cărora le-au stat alături şi mai mulţi poeţi basarabeni, aşa încât entuziaştii ieşeni s-au putut mândri că „Poezia la Iaşi”, ediţia I, 22-25 iunie 2014, a fost onorată de poeţi de limbă română din şase ţări. L-am cunoscut şi pe dăruitul cu inegalabil farmec anticar, Dumitru I. Grumăzescu, de pe strada Lăpuşneanu. L-am cunoscut şi pe blajinul dar pasionatul muzeograf şi poet, Valentin Talpalaru, şi pe nebănuitul, prin acribie, cultură şi devotament, orientalist şi poet, Marius Chelaru. În dimineţile de dinaintea lecturilor publice am revizitat zona Ştefan cel Mare şi bojdeuca din Ţicău, am revăzut Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, Trei Ierarhi, Casa Dosoftei, Biserica Sfântul Nicolae Domnesc, Palatul Culturii, Copoul, Universitatea „A. I. Cuza”, Casa Pogor. Am prânzit şi am cinat la bine cunoscuta şi pe drept mult lăudata „Boltă rece”. A fost de ajuns să le trec în revistă pe toate pentru a-mi trezi vechi amintiri şi a-mi întări convingerea că Iaşiul este cel mai frumos, mai poetic oraş cu adevărat românesc prin stil, prin atmosferă, prin felul de a fi al locuitorilor, prin tradiţii culturale şi istorice. Am spus toate acestea deschis, pe podiumul recitalurilor de poezie. Şi pentru ca toate să fie consfinţite – mă refer acum la evenimentele culturale recente – la deschiderea şi la închiderea manifestărilor la care au fost prezenţi o sută (!) de poeţi, a luat parte primarul municipiului, dl. Gheorghe Nichita, care a şi stipendiat evenimentele, ceea ce în alte locuri nu prea se întâmplă.

Pe frontul poetic Iaşi-Chişinău au combătut cu măiestrite versuri în limba română aproape două sute de poeţi, zic eu ca replică, peste decenii, la prăpadul adus de urgia războaielor şi a ocupaţiilor. Am văzut cum acolo, pe unde au trecut cândva tancurile, au ieşit biruitoare poezia, comuniunea  spirituală, fraternitatea. Am văzut, în sfârşit, că armele tac atunci când muzele vorbesc.

NESFÂRŞIREA POEMULUI

Un poet azvârle nişte cuvinte în mare

Un poet aruncă cu stele în apă

sau cu raze de lună în geamuri.

Altul răzbună norii şi fulgii de zăpadă

de deasupra satelor adormite în fum.

Un poet scria versuri cu sângele lui

pe pereţii negri ai închisorii.

Altul striga pentru ultima oară „Nu trageţi, tovarăşi!”

Un poet semăna case albe pe cerul toamnei

alt poet auzea fluiere mute

crescând ici-colo pe creste.

Unii poeţi aruncau cu cuvinte şi stele

ca să vadă mai sus, tot mai sus.

Alţii scriau şi strigau

doar ca să sperie moartea

iar alţii întrezăreau fluiere mute sub case albe

presărate pe cer.

Înspre nori şi ceruri nalte

poemul apucă pe calea infinitului

chiar către cerul al nouălea.