Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii ! 

Au fost aduşi la Festivalul Poezia la Iaşi, din cele patru zări, poeţi tot unul şi unul, cu IQ–ul  mult peste media prozatorilor şi dramaturgilor la un loc, poeţi cu simţurile mereu în alertă, pregătiţi să primească miracolul naşterii frumuseţii oricând şi oriunde, cu  ADN-ul liric verificat de critica literară de cea mai înaltă calitate… Se zice despre poeţi că au fost  oameni cândva serioşi, bine  înfipţi în real, cu tabla înmulţirii şi împărţirii ştiute pe de rost înainte de a intra la şcoală, raşi, tunşi, frezaţi, cu ştanţa cuminţeniei aplicată, glorios, pe frunte. Dar nu se ştie de ce şi când  au fost  smulşi de o mână dumnezeiască  din rostul lor de fiinţe obişnuite, inseriabile, onorabile, cu statut de premiant model , mire model, beţiv model, tată model, bolnav model, mort model, şi aruncaţi de-a dreptul cu  capul în nori şi în laboratoarele încinse ale visului… Au fost osândiţi să-şi trăiască de atunci încoace singularitatea mai mult sau mai puţin păguboasă  şi să-şi hrănească «tenia poetică», devoratoare, cu propria lor viaţă.  Au venit la Iaşi poeţi  cu meserii grele, cum este aceea de a fotografia urma vântului pe apă,  sau aceea de  a construi un Poetryland  chiar şi pe faţa nevăzută a lunii…E drept că sunt îndeletniciri  neînscrise în nomenclatorul meseriilor, dar asta e o dovadă în plus că poeţii  au abilităţi senzoriale  de speriat,  că secretă  în urma lor, naiba ştie cum, peisaje de vis, amintiri din vieţile noastre anterioare,  fiinţe de hârtie şi tuş tipografic mai reale decât zidurile, iarba, duşmanii şi taxele. Poeţii cu care m-am întâlnit la Iaşi sunt alcătuiri ciudate din materii stelare şi terestre, din  litere de sânge şi  lumină, parfumuri subtile şi  ţepi radioactivi. Fie tineri imberbi, rapperi neîmblânziţi, lingvistic insolenţi până la marginea spaimei, intratabili, îngreţoşaţi de tot şi de toate şi mai ales de tot ceea ce a existat înainte ca ei să se nască, fie bieţi oameni trecuţi de jumătatea vieţii, (nel mezzo del camin di nostra vita!), gestionându-şi cu zgârcenie geniul rebel de altădată, dăruiţi  cu chelii respectabile, deja luminiscente, cu ochelari HD 4 de transfigurat realitatea biografiilor  în poezii, ghicitori, eresuri şi poveşti rose-bonbon; toţi « rude de gradul unu cu Dumnezeu însuşi », poeţii i-au  firitisit pe iaşioţi, în timpul Festivalului de dimineaţă şi până noaptea târziu cu darurile împărăteşti ale poeziei!

 

De fapt noi, poeţii, am încercat să-i smulgem din tabieturile lor pe locuitorii din fabuloasa metropolă-împărăţie întinsă pe şapte coline -pe Galata, Cetăţuia, Şorogari, Copou, Bucium, Breazu şi Repedea,  printr-un asalt-surpriză dus cu praful radioactiv al imaginilor poetice, muiate-n acizi viguroşi de tip rock’n roll, heavy metal, beat. Am încercat să-i facem să uite de sulfuroasa existenţă de pe timpul  dictaturii, băltind încă sub înfăţişarea viclean-bonomă, fals liniştită, stângaci ascunsă în zâmbetul  de circumstanţă, în ciuda faptului că vreun iaşiot mai neaoş, cu glas critic ridicat la măreţia pumnului ţinea morţiş să restabilească, cinic, adevărul nostalgicilor: „Care dictatură, bă, poete? Bă, intelectualule! Noi muncim, nu gândim!  Nu ne arde de poezele!  Bă, voi nu aveţi de lucru? La muncă, tataie!

Pentru unii dintre poeţii veniţi Festivalul Poezia la Iaşi, din 22-24 iunie,  lectura versurilor în faţa unor oameni pe care nu-i vezi, nu-i auzi, reedita viziunea unei lumi absurd-comic-tragice din Scaunele lui Eugène Ionesco,  în care fiinţele umane decad din statutul lor existenţial, se reifică şi dispar, apoi, în neant… Spectatorii erau răspândiţi prin diverse zone ale oraşului după regulile bizare ale camuflajului urban, sau  ca în jocul de-a baba-oarba. Îi simţeai prin preajmă respirând, foşnind, dar de văzut, de auzit, nu-i vedeai,  nu-i auzeai.

Într-adevăr, a fost  un experiment poetic ciudat, ca în luptele de gherilă urbană, probabil unic în felul său, care s-a desfăşurat într-o concepţie grandioasă, uşor avangardistă, în puncte fierbinţi ale Iaşului: la Podu Roş, în Copou, în  Tătăraşi, în Piaţa Unirii, la Palas, prin cartierul Alexandru cel Bun, pe Pietonalul Ştefan cel Mare, în pasajul Lăpuşneanu, la ore dintre cele mai năstruşnice.

Aproape câte o oră şi jumătate, la prânz, când tot omul şi dobitocul se trag la umbră şi, cei mai norocoşi, trag la aghioase, dar şi după-amiază, di  pi la patru,  li „se injecta  poezie în sânge” iaşioţilor. Ceremonialul solemn şi auster pentru cei mai mulţi, sau tortura amical-piperată pentru câţiva acriţi pe orice vreme, continua până când căldura soarelui era diminuată de câte o pală de vânt sau de iureşul vreunui motociclist către irezistibila amendă. Atunci era şi momentul  când apăreau primii clienţi pe la terasele de sub irealii tei, iaşioţi şi ei, de pe Corso, din Copou, de la Socola… pentru câte o bere brumată (Hai două!…, dar unde au mers două, merge şi a treia şi apoi fără număr !…, fără număr !…).

 

În pieţele  publice din zonele amintite mai sus, era instalată câte o scenă de mici dimensiuni, din lemn masiv de brad, cu un banner explicând experimentul, pe un fundal mai degrabă auster. În mijlocul scenei era înfipt un microfon foarte sensibil. În dreapta şi stânga, sus, nişte reflectoare aşteptau să intre în acţiune măcar la lăsatul serii. Două boxe de amplificare îşi făceau treaba în bună pace, vegheate de un tânăr camuflat după nişte căşti uriaşe în urechi şi ochelari negri tip macho. Probabil că  ştia de ce este acolo.

În faţa scenei, la vreo cinci şase metri, câteva scaune „aşteptându-l pe Godot”… care s-a cam lăsat aşteptat… Ceva mai departe, uşor retraşi din văzul lumii, doi poliţişti şi o poliţistă se prefăceau că nu-i interesează nimic. Priveau în golul istoric postbacovian…

Pe scena aceea s-au „produs”,  într-o năucitoare rotaţie de montagne russe,  poeţi din cele patru zări  împărţiţi milităreşte în trupe de asalt. Cum să spun, „asalturile” propriu-zise asupra unui public nevăzut, dar prezent peste tot (măcar în închipuirea poeţilor!) au fost, pentru unii, lecţii de execuţie publică, făcute cu minuţiozitate ştiinţifică şi răceală de chirurg, dar cu aprobarea speriat-amuzată a poeţilor înşişi. Aceştia au cedat, iar naiba ştie de ce,  unui  masochism pufos, vivant, pe care însă l-au  pigmentat cu un sadism bine calculat, strecurat în versuri. Au fost lecţii de schingiuire benevolă a sinelui de dragul unei  eugenii întârziate… Atunci am dat, noi, poeţii, lecţii de sinucidere mentală, lecţii de umilire a  vanităţilor liricoide în faţa unui popor ascuns „cum numai marea sub clopotele verzi” prin balcoane, la tarabe, prin bistrouri, la intersecţia cu păcatul,  prin parcuri cu umbră leneşă. Nu pot trece cu vederea faptul că, uneori, au fost, parcă chiar pe drept,  şi lecţii dure de punere la punct a unor poeţi căzuţi în delir, pentru  extravaganţe lingvistice, vecine cu insolenţa şi injuria, cu „cremenalul” şi beţia de cuvinte. Blânzii iaşioţi au încercat, mai în glumă, mai în serios, să-i pună la colţ  prin întoarcerea spatelui (Hai, băi, de aicea, că e naşpa!), prin indiferenţă (Ci ni priveşti pi noi chestia aiasta?!?),  prin comentarii fără obiect, fără subiect şi predicat, prin scuipatul cătrănit şi abundent într-o parte, prin care se sancţionează derapajul bunului simţ, dar se relevă şi comportamentul grobian al celui care face gestul. N-a lipsit degetul mijlociu ridicat pentru a înţepa şi dezumfla brutal bucuria copilărească a poeţilor de a bate câmpii cu graţie prin cerul iaşiot, încărcat electric şi bah(lu)ic…

Pentru cei care cred că întâlnirea cu poezia şi trăirea ei autentică sunt acte de profundă intimitate ca actul erotic sau rugăciunea, experimentul iaşiot din 22-24 iunie 2014, cu ieşirile în spaţii publice la ore greu de digerat au echivalat cu violul orgiastic în grup, ca la ceremoniile religioase din antichitate dedicate fertilităţii, ori cu jupuirea de viu a ego-ului prea plin de sine… De aceea mulţi dintre poeţii cu naturelul excesiv de simţitor, arătau, după experiment, ca nişte zombi scăpaţi prin gaura cheii dintre zidurile Goliei – muţi, cu ochii pierduţi în ceţuri, albind şi bătând spre vineţiu, cu buzele uscate, mâncaţi pe dinlăuntru de ‚tenia’ creatoare a lui Llosa, într-un delirium tremens incipient şi letal… Păreau plini de remuşcări că s-au lăsat seduşi de promisiunile unor gloriole de doi bani, că şi-au încălcat severele principii morale, poetico-religioase, că şi-au arătat goliciunea mai mult sau mai puţin zeiască unei lumi indiferente, dacă nu ostile.

Pentru extrovertiţi, dimpotrivă, ieşirile în agora au fost băi de mulţime binefăcătoare, însoţite de disperate încercări de a ocupa cu totul orizontul intelectual şi afectiv al ascultătorilor, de a le invada, imperialist, viaţa, sufletul, visele, de a le subjuga, prin paralizie şi vrăjitorie evocatoare, voinţa. Puţini poeţi au şi reuşit… Hidra anonimă are inepuizabile resurse de a-şi conserva mediocritatea, lipsa de avânt metafizic, instinctul de supravieţuire fără efort sau cu consum de energie cât mai mic. E greu să convingi că poţi fi lăsat în casă  fără să fie ameninţate viaţa, onorul, liniştea, tabieturile, vazele, lustrele… stăpânilor casei…

Am făcut parte din faimosul grup de asalt liric G7 (din care n-au rămas decât şase: Marius Chelaru, Ion Tudor Iovian, Paul Gătăianţu, Ion Lascu, Grigore Chiper, Sterian Vicol). Şapte-şase, dar grei de talent, gureşi după o vodcă, două cu suc de roşii, maeştri în levitaţie prin Hotelul Unirea şi în scrierea pe dedesubt, ironici de nevoie, kafkieni din naştere, don quijoţi prin educaţie psihedelică, urmuzieni prin udare la rădăcină cu Fetească seacă de Cricova ori, la o adică, Tămâioasă de Bohotin, iovinieni prin rotire şi înşurubare în lucrul în sine, chelarieni prin catapultare din Tătăraşi în Lăpuşneanu, pe Corso, şi, de acolo, în ciudatul Podu Roş, laschieni îndulcind verdele de Paris, prin melancolizare, vicolieni salivând după fetişcane sans frontières şi moldovence preapline, gătăienţieni cu explozie întârziată din Novi Sad, chiperieni strunindu-şi cu eleganţă furiile…

Am fost noi, poeţii, teama de ridicol, singurătatea paralizantă, teii toropiţi de căldură, Sfântul Duh întrupat poate într-unul din zecile de porumbei din scuaruri,  şi spectatorii de ocazie. Unii dintre spectatori au fost, probabil, aleşi de soartă ca să se înfrupte din poezie pentru prima oară în viaţa lor, cu adevărat, tocmai acum, în zilele festivalului, dintr-un iunie fabulos.   Alţii păreau  picaţi din întâmplare într-un loc nepotrivit şi într-un  moment la fel de nepotrivit. După o baie rapidă de poezie, se arătau intrigaţi, nedumeriţi, îmbufnaţi că li s-a arătat pisica lirică, împotriva voinţei lor, ca să nu mai aibă de acum înainte liniştea de catifea obosită a după-amiezelor din dulcele târg moldovinesc. Am aflat că au sfârşit, doar câţiva dintre ei, să mulţumească cerului că au ajuns şi astfel de vremuri… Că au ajuns, adică, să se afle pentru câteva clipe printre fericiţii lumii… Au întrevăzut, atât cât s-a putut, printre imaginile create de omuleţii de pe estradă din cuvinte obişnuite, frumuseţi despre care nici nu bănuiau că există! Au trăit mirajul transformării cuvintelor de toate zilele, ca la Cana Galileei, într-un fel de vin de  împărtăşanie…Poate că nu în toţi cei care au ascultat, versurile au dat roadă, poate că nu s-au produs, în toţi, iluminări, nici deschideri deosebite către alte structuri ale lumii. Şi totuşi, o emoţie nemaiîncercată până atunci, un gând mai altfel, o înţelegere mai bună a propriei existenţe, naşterea toleranţei pentru un alt fel de frumuseţe, pentru un alt fel de oameni au fost de ajuns să justifice, în profunzime, Festivalul Poezia la Iaşi, ediţia 2014 . Sper că au înţeles că pe  lume există şi altceva decât manelele ţigăneşti, emisiuni de  tipul «Te pui cu blondele?»,  telenovele lăcrămoase şi tabloide şiroind de sânge, moarte şi sex!

Dar nu-i pot uita pe bătrâneii cu burtă de turtă dulce, ţinută în bretele nemţeşti, molfăind covrigi cu susan şi miere, ştergându-se  de transpiraţie şi emoţii funerare, cu batiste uriaşe ori direct cu mâneca sacoului de mire. Încă îi mai aud povestind domol, aşezaţi pe bănci cu vopseaua dusă, cum de s-au afumat de dimineaţă cu câte un păhăruţ de  «–Adio, mamă! » / «–N-avem!»/ «–Săniuţa!»  «–N-avem!»/ «–Un ţoi de doi ochi albaştri!»/ «–N-avem!»/ «A-atunci, cruci şi dumnezei: Doi pe-o creacă!»/ «–Nici de asta n-avem!… Tequila, nene, ori… valea! Să vă dea Poeţii ăştia băutură pe gratis, sărăciilor ce sunteţi! Aţi fost şefi de cur la mori de vânt şi-acum vreţi tot bunătăţi! Luaţi de astea, genetice, venerice, cu chimicale, fantezii cu rahat!».

Păreau resemnaţi şi acum ascultau cu gura căscată, fascinaţi-nedumeriţi-acri-nervoşi-în prostraţie, sau în răscol priapic neaşteptat, versuri susurate pe diverse tonuri de nişte cetăţeni picaţi din cer.

Ăştia, picaţii din cer, eram noi, poeţii! Un desant de cetăţeni năuci, un fel de îngeri-felceri cu şepci albe trimişi să lipească afişe într-un oraş care se reinventa europenizându-se.  Un desant de diavoli ironici, năduşiţi, «botezaţi», «păstă tot mânjiţi cu smoală» şi cu polen de floare de tei aurifer, cu mobilele şi  drujbele poetice pornite.  Naiba ştie ce erau, că oameni nu prea păreau să fie, clămpănind despre un asalt al Poeziei asupra Iaşilor,  cu palmele goale, dar… cu imagini, domle, cum să spun io,… Bestiale! De dat ortu popii fără părere de rău!

Am întâlnit şi spectatori sprijiniţi în bastoane cu noduri artistic-reumatice. Se vedea  că n-aveau  niciun chef de viaţă. Dar de băut şi de f…t, da.  Se prea poate să fi fugit  de acasă de gura soţiilor prea gureşe şi prea stăpâne în acest ireal iunie. Unde? Nu se ştie. Aşa, în oraş…  Poate la una mică cu băieţii de cartier… Poate au fugit de prea multă singurătate şi frică din garsonierele cu miros de urină,  de moarte şi păcat.

Au avut totuşi noroc. Le-am oferit noi, pe tavă, ca pe Capul  Sfântului Ioan Botezătorul, poezie, sperăm bună… Ar trebui să le-ajungă, ca răscumpărare pentru existenţa ternă de până atunci, măcar până la salariul următor, sau, după caz, până la următorul ajutor de şomaj, pensie sau următorul Sfântu Aşteaptă…

Şi-au amintit de feminitatea lor secretă, de frumuseţea primăvăratică a altor vârste şi au roşit ruşinându-se la auzul unor versuri de dragoste, femei asudate, cărând sacoşe pline cu varză trufaşă, cartofi rozalii, papuci de casă, hârtie igienică, ieftină, din aşchii de brad şi noduri de cârpă. Unele, mai răsărite, mai citite, cu telenovelele la zi, care etalau andrele de sârmă sau de lemn de bambus, mileuri veşnic neterminate, două pe faţă, două pe dos, tu!… se trezeau, la o frântură de vers mai îndrăzneţ,  ciripind dintr-o dată, îmbujorate, pe nerăsuflate de la coadă la cap şi îndărăt toate istoriile sud-americane cu iubiri romanţioase, cu bibliografia filmică din tabloide cu tot…

Au nimerit în plasa întinsă viclean de poeţi, fetişcane tip aspidă, îmbrăcate sumar şi agresiv, diavoliţe grăbite să nu rateze întâlnirea cu Brad Pitt din Căcaina ori cu Ramon telenovelistul. Ceva supranatural le făcea să se oprească în plină stradă, ca să asculte poemul întreg sau măcar câte un vers citit mai apăsat sau cu încrâncenare. Pentru unele domnişoare, însă, spre disperarea unor trubaduri postmoderni prezenţi la Iaşi, alegerea era de mult făcută: Câştigător la puncte în duelul cu poezia era, inevitabil, Brad Pitt din Căcaina, sau Ramon din Şorogari !

S-au lăsat ademeniţi de poezie până şi copiii care  împingeau cercul de vis al lui Giorgio de Chirico, ca să taie diametral Piaţa Unirii într-un halou halucinant de periculos. La fel s-a întâmplat cu băieţii acneici şi fusiformi, tunşi punk, călare pe biciclete sofisticate, încercând salturi mortale, dar şi cu băieţandrii cărora le-au mijit tuleiele. Deşi păreau prinşi, parcă pentru totdeauna, de mirajul tabletelor cu ‘n’  oportunităţi erotice în exces, nu s-au îndepărtat când poeziile baletau provocator în jur…

N-a fost chiar o minune, dar nici nu e de neglijat faptul că tânăra generaţie încă mai are organul poetic în viaţă !

Nesperat de uşoară a fost întâlnirea cu aurolacii din  parcările cu plată ori  din tufişurile de oleandru, cărora le-am oferit gratis, în poeme ermetice,  drogul orgasmic (Ah, ah ! Nu orgasmul cosmic şi comic, ci Organonul aristotelic!).

Mă gândesc şi la necuvântătoarele din grădinile înnebunite de mirosul florilor de tei străjuind străduţele domolului Târg, câinii şi pisicile… care ne-au studiat pe îndelete, de la umbră…  (Sper să nu fie ultimii tei şi ultimii câini  din fosta capitală a Moldovei, actuala locaţie a trandafirilor japonezi şi a oniricilor bah(lu)ici fără leac de vindecare.) Micilor fiinţe care aspiră de mii de ani  la cuvânt le-am indus, cumva, prin versurile noastre  porniri, poate chiar idei! de răzvrătire împotriva propriei condiţii că încă se canonesc cu alfabetizarea IT-istă,  în loc să se perfecţioneze în visătorie şi lene moldavă… Dar câinii Iaşilor au fost siliţi să schimbe libertatea şi oasele goale pe zgarda antipouces şi pe gulaşul câinesc la cutie. Ubi sunt qui ante nos ?… La Râpa Galbenă, prin mâlurile Bahluiului, la Războieni, la Baia, prin Căcaina, la Şorogari.. Şi pe oasele lor stă pământul Iaşilor ca pe umerii unor uriaşi ! 

Nu uit, cum aş putea comite o asemenea imprudenţă !, pisicile aristocrate, spectatoare desăvârşite pe orice vreme şi în orice vremuri… Am reuşit, cu eforturi, căci sunt tare pretenţioase, să le scoatem din somnolenţa dulce de prin balcoane, unde zăceau  ghiftuite cu  plăcinte poale-n brâu, muşchiuleţ degresat, iaurturi cu doar 0,5% grăsime… Poeziile noastre le-au retrezit mândria că sunt cu adevărat aristocrate (ca în Egiptul faraonic !). După aproape cinzeci de ani de post cu peşte congelat şi ‘adidaşi’  învineţiţi, gheare negre de pui mioritic-cianotic, muncă prin subsolurile insalubre, războaie crunte cu şoricimea înfometată şi rea, meritau şi ele o istorică revanşă… Au avut-o în regalul nostru de poezie!

 

Nu-mi fac iluzii că posibilii noştri ascultători vor deveni dintr-o dată cititori de poezie, dacă până atunci n-au citit nimic altceva decât facturile la telefon, gaze şi lumină şi poate, din când în când, vreun proces verbal de constatare că sunt alegători şi plătitori de taxe şi impozite, cu diplomă de bac luat prin copiat… Ceea ce e cu totul altceva! Dar măcar am testat rezistenţa la şocuri poetice a iaşioţilor !!! E şi asta e o victorie, monşer!

Să dea Domnul să nu fi fost doar o manifestare conjuncturală, de bifat în hârtiile primăriei, printre multe altele, de duzină şi repetitiv-inutile!

La mulţi ani Festivalului internaţional POEZIA LA IAŞI ! Să ne vedem şi să ne auzim şi la anul şi LA MULŢI  ANI !

 

 

o ţară unde nu poţi nici să trăieşti nici să mori

 

„am deschis poarta iadului” – zice –

 

şi căpcâni de smoală şi sânge şi litere strâmbe se revarsă

huind

în odăi pe străzi în păduri peste ape

din mintea înnegurată

din gânguritul copilului

din lacrima despicată cu toporul

din inima cea bună a samarineanului

 

şi nu mă lasă nici să trăiesc

nici să mor

în ţara asta a lui nichipercea şi-a nimănui

 

„lepădat sunt din faţa ochilor Tăi” – spui şi tu şi tu şi tu

 

şi ei sunt câtă frunză şi iarbă

şi ei sunt legiune –

frig şi spaimă urât şi târziu în preajma lor

vaet şi hulă

scârnă aruncată pe flori cărţi făcute scrum

vaca Domnului strivită cu bocancul

încrâncenare

şi ei

călare pe suflete hrănindu-le cu murdărie

cu smârc şi otravă grâu stricat cântece cu moarte gloduri

şi ei

cu gheara înfiptă în gâtul tatălui

şi ei descărcând pubelele eşecului

în ochiul mamei curat

hohotind

hohotind

 

şterge-i Doamne din lume şterge-le numele din catastifele tale

adu

zăpezile copilăriei

florile de cireş

plânsul în sughiţuri al băieţelului părăsit pe autostradă –

 

în lăcaşul încăpător al spaimei

picură Doamne lumină

să ningă doamnelor şi domnilor    cu fulgi de lumină

 

ia uite-l

pe Marinică D.J. care îmi cere un foc

să-şi aprindă fitilul vieţii lui cenuşii

uite-l

pe Bobo-Trei-Nasuri răscrăcărat peste calea ferată

vrea să-i dau o chitanţă ca să locuiască

în paradisul Cursa de Şoareci

măcar trei ani

el cu puştoaica lui friptă la 220 V cu multă dragoste

 

iată-l

şi pe Muri-KK omuleţul de gumă şi rumeguş cu un ochi roşu şi un ochi alb

jupuind sfinţi şi filozofi din Jena şi Sankt Petersburg

cu briceagul

 

toţi vor muri – zice – deja au făcut-o prin ganguri umede şi reci

fără să plătească Organonul

-ah ah ah nu –

ci Orgasmul cosmic comic şi unic

acum îmi arată bicicleta cu care a mers pe ecuatorul ceresc

fără să cadă în hăuri

şi pe don’şoara aceea

frumoasă cât eu nici nu pot

o mai frumoasă să-mi socot

ca soaţă pentru Barbă-Cot

 

ay ay ay

¡ Lolita – fetiţa cu Tom Degeţelul în mână

deja în flăcări erotice ¡

iat-o

cum trece

dintr-o parte în alta prin ureche

cu vrăjitorul din Oz

cu păsărica împăratului Roş

sfârâind lângă Pipăruş cel Viteaz

 

ay ay nebunatico

te-ai culcuşit în ventricolul stâng

şi aştepţi

să vină primăvara să-ţi crească sânii cât pâinile

 

o să cânţi acuşica ambetată absolut de clorofila lui aprilie

„trei iezi

cucuieţi

fetei uşa descuieţi

dar

pe rând

pe rând

băieţi”

 

dar ei nu mă lasă

să dorm să dorm

să intru încet în mine

ca apa în apă

ca lumina în pământ

ca pământul în pământ

 

şi ei cotrobăie prin sertăraşele minţii cu băţul cu gheara

-ce-or fi căutând –

 

poate chipul tău străvechi de om

 

aruncă

giocondele odaliscele acadelele serenadele în stradă

pe Venus-în călduri-şi-în-spume –

o împăiază

bat ţăruşi în inima dragostei

 

fac

din parcul de distracţii al poeţilor de anţărţ

o debara cu vechituri pentru hrana academiei

se lăfăie

cu sentimentele de doi bani cu plânsetele pufoase şi dulci

copiate la indigo

de omul căzut în macacus macacus

 

şi ei dau foc

peisajelor de septembrie tivite cu albastru celest şi cu aur

toarnă gaz şi motorină

peste dumitriţe şi begonii

în ţevăria coşmarului care începe din apartamentul 12

de pe Bălcescu din Buhussy-City

dintr-o ţară unde nu poţi nici să trăieşti nici să mori

 

ca lumea să se-nvârtă să se-nvârtă

până la uitarea de sine

 

să se-aleagă

praful şi pulberea şi de ea şi de dorinţele noastre

 

da da omule

 

uită cine eşti

uită-ţi numele

smulge-ţi rădăcinile din smoală şi din smârc

despeliţează-te

aruncă în foc pieile multe şi râncede

ale vârstelor

aruncă-te în ziua de mâine

 

dă-te de-a berbeleacul

prin paradis

prin sare şi pier

dă-te cu capul de toţi pereţii

 

omule

tot mai puţin om

omule macacus macacus

 

şi spune

NU

 

şi spune NU