Poezia la Iaşi – Ediţia I, în cadrul Festivalului Internaţional al Educaţiei, precum şi al ambiţioasei aspiraţii la titlul de Iaşi – Capitală Culturală Europeană, a reprezentat ocazia rară de a reuni forţe importante ale literaturii şi limbii române, reprezentate anul acesta prin personalităţi din spaţii diverse, pe care m-am bucurat să le reîntîlnesc. Le aduc încă o dată omagiul şi preţuirea mea, deplina solidaritate întru creşterea culturii române majore.

Cassian Maria Spiridon, Adi Cristi, Gheorghe Nichita, Primăria Iaşi, Casa de Cultură “Mihai Ursachi” şi Fundaţia Poezia, au construit temelia unui program european de anvergură, care reinventează şi resuscită un spaţiu  de românitate şi de eleganţă artistică, în acelaşi timp democrat şi elitist, cu ecouri notabile. Dincolo de excelenţa manifestărilor, adaug miezul dulce al renaşterii naţionale în vremuri tulburi, prin minunata întîlnire a condeielor ce scriu, iar şi iar, Poezia la Iaşi – Capitala europeană a poeziei şi a culturii.

 

îngerul şi efectul Genovese. despre tot ce-i rămâne memoriei după hipnoza care îl reduce la absurd pe cel cu adevărat liber 

o, clopot greu, din care abia mai răzbate armonia mea către dizarmonia unei lumi nebune,

voce stinsă numai de o iubire frenetică

pentru tot ce e viu şi liber,

cuvinte care se trezesc din  murmurul  edenic  şi se întorc acasă

cum chipurile celei ce a murit şi a înviat de câteva ori

 

călătorie dinspre semn către viaţă

ca şi când un poet vine zilnic să se roage la o stâncă

pe care o deşteaptă din somnul mineral prin forţa cuvintelor

însufleţire

 

la fereastră stă fie un măr, fie o oglindă,

căci de va fi bărbat, va rodi,

iar de va fi femeie, va vedea numai cu mintea,

iar singura viaţă permisă este exilul, ca semn al dezmeticirii – muguri din Ucronia Divina –

sunt lucruri care se află anume în mintea mea

pentru a menţine zidul acela ca mă desparte de lume

dar şi aripa care i se opune –

cumva, căile mele nu duc niciodată

spre oamenii din jur, diluaţi în culoare şi atât de lipsiţi de sigiliul adevărului lor,

ci numai către poveştile de despărţire,

fiecare poveste ecou într-o inimă

caligrafiată cu pulsul fiinţei

– o epifanie veritabilă a auto-amăgirii, vei spune  –,

pentru că mai importantă mi se pare scrisoarea pentru mai târziu,

mai veritabilă e durerea refuzului decât acceptarea –

mătur grădina, fac straturi, plivesc buruienile,

pun ceaiul la fiert şi cern făina, scriu din când în când despre rostul supravieţuirii,

vorbesc puţin  –  şi mai ales cu pisicile hoinare  –,

despre tot ce-i rămâne memoriei după hipnoza care îl reduce

la absurd pe cel cu adevărat liber:

un deşert

populat cu statui ce reduc povara miracolului

la fel cum cuvintele reduc presiunea gândurilor

 

îngerii nu există decât pentru a ne imagina că ne aflăm

în chip de martori

printre lucrurile esenţiale :

în Nord, toată lumea iese noaptea să caşte gura la stele,

vorbeşte cu accent şi se poticneşte,

ţăranii fluieră şi bat toba, impunând un ritm pentru

exploatarea de uraniu de la Crucea, pentru tăierea pădurilor

şi pentru exploatarea în lagărele de muncă forţată din

patria mumă

în roşu şi verde straiul ei –

ţărăncile îşi umflă nările ca nişte lupoaice,

să simtă ce miros mai vine de la ruşi sau de la ucraineni

ca să-şi ascundă în fân, printre viţei, şi copiii,

în bibliotecile bunicilor se înghesuie cărţi secrete despre alungatele

vârfuri ale artei româneşti libere –  lăudate fie numele lor, Brâncuşi, Enescu ori Ionescu, Lipatti, Lovinescu, Goma, Palade, Lupasco, Nicolescu, Cioran, Horia, Cuza, Brâncoveanu – care au înnebunit de dor prin străinătăţi într-un  mileniu de alungări –

plus de risipire,

amiaza e plină de mirosurile de brad, de arţar şi de mesteacăn,

aerul are gust de gutuie ori de merişor, închis în borcanele cu dulceaţă făcută din fructele sălbatice culese de noi în pădurea vecină

din satul risipit pe coama obcinei Feredeului,

peste tot curge sticla pe care alunecă nervurile unei icoane creştine,

se aud bombănind cosaşii şi morile, fetele hodorogite de ger năprasnic,

între oameni se înfiripă mereu un exterminism cultural de proastă vecinătate,

care se lasă cu cuţite, împuşcături şi deportări,

babele poartă muşcate la gât şi sunt îmbrobodite cu basmale negre,

cerul mereu albastru vânăt şi plin de  măşti,

iar dacă priveşti atent vezi, deasupra, în zilele senine,

gaura din steagul de  la Revoluţie,

totul e să nu se prăbuşească peste noi acoperişul de şindrilă

pe care barza se înfige ca o suliţă

 

 

îngerii  nu vin decât dacă vreau să nu-mi mai aparţin

şi să mă dezic de orice exil –

îngerul numărul 1 vine şi îmi spune, ca unei amazoane:

– dacă îţi tai calea şi obrazul stâng, şi dacă îţi mai retez şi ţâţa stângă,

toată energia se va aduna în partea ta dreaptă.

iar dacă îţi voi tăia cuvintele,

toată energia minţii se va aduna în şaua turcească

ca un izvor rece de munte.

îi răspund că nimeni nu a îndrăznit să atace un pustnic:

– eu sunt arborele de o mie de ani, domnule înger

 

 

apoi râd, ca orice copil, sub corolele ce mă feresc de pârjol,

râd şi mă pierd  din calea lui,

printre celelalte animale de povară

 

 

mă văd în omul aflat pe drum spre cazemata sa, nimic altceva

decât o vietate urmărită de cuvinte cum nişte porunci iraţionale –

astfel traversez munţii înspre cerul de malachite

(aşa cum îl vedeau femeile lui David Friedrich în Răsărit de lună pe mare)

şi mă rog fierbinte pentru fiecare străin ce-mi iese în cale,

căci ştiu că are de purtat la rândul său o bătălie –

dă-i, doamne, şi lui, cum şi mie,

să se scufunde şi să se înalţe de mii de ori,

să fie alungat, şi apoi implorat să deschidă ochii asupra sinelui risipit,

să fie mai întâi sfâşiat, iar apoi pus la loc, ciob cu ciob, cu alinare,

ca să se mântuiască şi ca să-şi ia în stăpânire, cu blândeţe, sângele,

numele şi ţara,

în vremea când ceilalţi, asupritorii săi, înnebunesc şi se dizolvă în fum –

 

doar lucrurile esenţiale rămân tăinuite în inimă şi numai acolo,

ca o pradă,

e un cuib plin cu fiinţele noastre transgresive

cineva scormoneşte prin ghemul de lumină

deşiră poveşti prin care personajele îşi vindecă autorul de agorafobie

şi mă îmbracă în fiecare zi cu veşmântul curat

şi cu amintirile pierdute

de după alungarea

din ţara mea imaginară

………………………………………………………………………………………………………….