o zi
dimineaţa îţi trezeşti oasele răsfirate în coşciugul de plăpumi de argint
cum ai dezmierda o fată frumoasă întinsă pe plaja de la Monastir
vânturile nopţii au împrăştiat clipele peste aşternutul moale
precum firele de nisip prin vegetaţia de la marginea deşertului
el se învecinează cu marea, tu cu pustiul în care îţi lepezi trupul pentru o noapte
duşul fierbinte, spălatul pe dinţi au devenit ritual
încă un ceas de ispăşirea păcatelor, în gând strecori un mic parastas pentru ziua de ieri
nimic din anotimpul prezent nu găseşte răspuns în trupul tău
preschimbat în ambarcaţiunea ce-ţi va duce sinele într-o zi oarecare
păşeşti peste câmpul cu maci
răcoarea iernii nu-i atinge nici măcar cu o boare
oraşul e-n ceaţă – pereţi invizibili coborâţi din cer pentru a defini finitul
om cu om nu se văd, singurătatea coboară tot mai adânc în tine.
agheasma de ieri o duci mamei ce-si scutură în fiecare zi existenţa pe un pat de spital
te târăşti aşa o zi întreagă pe sub ceaţa de plumb ca un titanic printre gheţuri
gata să eşuezi, să-ţi debarci pasagerul printre gheţuri fierbinţi
razele soarelui stau ascunse în mintea ta şi nu ştii cărei lumi aparţii
se fac înscrieri pentru plecarea pe Marte sau pentru-un sejur pe apropiata Lună
orizontul e tot mai departe, viaţa se cere trăită în afara finitului
iar plopii de la marginea existenţei îţi par tot mai înalţi
cerni o întreagă mare mai veche decât deşertul din tine
o întorci în văzduh printre întinse cuprinderi de sare
ninsori aparente te învăluie precum albul Saharei după retragerea apelor.
ce prăpăd a răstignit ziua, ce instinct te mai ţine treaz încă o zi
în care fluturii zăvorăsc în ei lumina?
doamnă orbitoare cu paloarea întunericului în ce vid îţi întorci privirea
de nu te mai pot naşte din trecutul de vorbe
cu incendii trezite-n rărunchi?
un om oarecare de pe planeta aceasta se va duce pe Marte
şi va căuta acolo tandreţea uitată pe o plajă cuminte la Monastir
şi va trezi dis de dimineaţă oasele răsfirate aiurea pentru încă-o zi pentru încă-o moarte.