Festivalul IAŞI, CAPITALA EUROPEANĂ A POEZIEI – POEZIA LA IAŞI, ediţia I, a luat sfîrşit. Au fost patru zile de spectacol poetic. Toate lecturile publice s-au întîmplat în aer liber, pe opt scene ridicate în cartiere şi pe pietonale, din… Parcul de cultură Copou pînă în Tătăraşi, din celebra Piaţă a Unirii pînă în Podu Roş, din Alexandru cel Bun pîna în Strada Lăpuşneanu. Participarea a 100 (o sută) de poeţi de limbă română din România, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Israel, Franţa, a fost impresionantă. Un adevărat turnir şamanic! Ei au reuşit să sporească poezia acestui oraş eminamente poetic şi să demonstreze că spiritul limbii române e treaz şi că lucrul întru Cuvînt îşi află receptare. Cei cîteva mii de iubitori de poezie prezenţi la lecturile poeţilor au fost dovada. Deschiderea şi închiderea festivalului s-au făcut la Teiul lui Eminescu, unul dintre simbolurile sfinte ale Iaşului. Drum bun organizatorilor (Fundaţia Culturală Poezia, Primăria Iaşi, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iasi, Casa de Cultură „Mihai Ursachi” a Municipiului Iaşi, prin entuziasmul poeţilor Cassian Maria Spiridon şi Adi Cristi) spre cea de-a II-a ediţie!
PĂZITORUL DE CAPRE
În cele din urmă
fiecare merită doar ceea ce înţelege.
Să fi fost altădată
– cum mi-a ghicit bătrîna doamnă Lenor –
păzitor de capre în insula Patmos
pe vremea cînd zeii curgeau ca planoarele
ca porumbeii în Piaţa San Marc
iar Homer nu apăruse încă în lume?
Să fi fost într-o altă viaţă păstorul cel tînăr
păzitor de capre în insula Patmos?
Dacă nu de unde în atîtea flendurite duminici
viziunea muntelui stîncos cu ierburi şi mărăcinişuri
uscate în soarele arzător
şi mirosul de lapte fiert din faţa colibei
şi stînca roşie cu umbra aruncată peste foşnetul mării?
Dacă nu de ce acum după atîtea căderi în abis
scena filmică a tînărului păstor de capre
alergînd spre stînca roşie
şi zgomotul săgeţii intrate în carne
şi privirea neomenească a tînărului
îmbrobonat de mireasma morţii?
Dacă nu de ce din cînd în cînd
această durere ascuţită sub omoplatul stîng
şi de ce de-atîta timp tratatul meu despre barbarie
şi sacralitate
stagnează de fiecare dată la greci?
RÎUL CE TRECE PRIN INIMA MEA
Să vină seara.
Aşteptarea să limpezească noi vînători
de cuvinte vînători cu ogari alergînd.
Tac. Uneori semăn cu refugiile
îmi înghesui singurătatea-n oglinzi
(nici o victorie)
cineva mă ademeneşte cu vorbe ca monezile
fierbinţi
mamă nu e moartea
trecem fiecare cu o altă icoană în mîini
roua deconspiră sigiliile luna
descuie toate uşile
îţi mai aminteşti rîul ce trece prin inima mea
mamă de cînd mă ştiu adorm cu mîinile goale
ce să fac
exist şi eu ce subţire mi-i umbra.
ZIUA ÎN CARE PRIMEAM O SCRISOARE DE LA ODYSSEAS ELYTIS
Peste pagini se aşeza lumina tremurîndă
clopote mari îşi amestecau limbile
murmuram cîntece pentru cel ascuns în cearcănele
cîntecului.
Venea Moartea cerea tinereţii iertare şi trecea mai departe
moartea de culoarea străzii Max Jacob moartea ca o seară subţire perfectă ca rîsul femeii iubite.
Intram tot mai des în cinematografele lui Iisus
la întoarcere povesteam de-o apă neagră
“O, DIEU, PURIFIER NOS COEURS!”
O, Dieu! Citeam greaţa de Sartre şi ore franceze
de Ion Pop şi sfîrşitul războiului lumii de Llossa
între timp multă trăncăneală cu de-alde Dante,
Emily Dikinson, Gregory Corso,
Jorge Lezama Lima, Tudor Gheorghe şi Noica
puşi laolaltă în amintire.
În ziua cînd primeam o scrisoare de la Odysseas Elytis
peste pagini se aşeza lumina tremurîndă
clopote mari îşi amestecau limbile
ieşeam în stradă (O, FEMEILE CU TRUPUL SFĂRÎMICIOS
CA TUTUNUL!)
printre suferinzii de ementropie
obosit de drumurile din palmă
îmi puneam sufletul cu faţa la zid
nebun după libertatea ascunsă în lucruri.
Chiar şi aceste rînduri tîrzii şi amestecate cu roua
unei dimineţi de septembrie
mi se par o goană după libertatea
pe care ţi-o dă singurătatea
în faţa căreia şi nefericirea-i o scuză.