Sat părăsit

României de azi,

în care veşnicia moare puţin cîte puţin, sat după sat

copacii au plecat în pribegie

ţinîndu-se ca nişte căţei legaţi cu umbra după oameni

unii chiar au murit

tîrîndu-se pînă la marginea cimitirului

anotimpuri fără nume au curs prin colbul drumului

printre urmele tălpilor celor cari au fost

ţesîndu-şi amintirile între copilăriile părăsite de copii

la malul bălţii din care orăcăitul broaştelor a plecat

zilele

cenuşii sau ameţite de lumină descalecă seară de seară

lăsîndu-se furate de nopţile care îmbracă satul

în care nu mai e nimeni să viseze

printre case

un drum se petrece grăbit

doar el mai ţine minte

că veşnicia s-a născut de mult de tot la sat