COTIDIANUL ÎNNOBILAT 

Poezia chemată în plin oraş, în (de)plină lume. Senzaţia că măria sa poezia participă şi ea la constituirea şi chiar… refacerea acestui oraş, astfel contribuind, bineînţeles, la împlinirea lumii, româneşti şi de pretutindeni, oferindu-i acesteia ceva important, de re-întemeiere în prezent, de dăinuire în viitor. Poezia contribuind la crearea unei identităţi, la împlinirea unei comunităţi. Şi – de ce nu? – a unei civilizaţii. Moderne, contemporane. Urbane, umane. Poezia care acutizează – deci, şi conştientizează – sentimentul unui câmp spiritual, cultural de zile mari. Chiar dacă manifestarea poeziei în plină stradă, în plină piaţă orăşenească, în plin polis se întâmpla, la Iaşi, în zile obişnuite. Era sărbătoarea cotidianului înnobilat de metafore. De numele poeţilor. De cărţile lor. Cotidianul obţinea ceva de fenomen. De neobişnuit. De farmec. De taină. Şi – de ce nu? – de măreţie. Sau, cel puţin, de mai mult decât a fost. Până la momentul când poezia a ieşit în lume, printre oameni, pentru oameni. De parcă o parte din subiectivitatea metaforelor devenea obiectivitate şi necesitate pentru alţii, pentru mai muţi. Pentru care poezia, poetul, în pofida a oricăror mutaţii în civilizaţia contemporană electronizată, mai păstrează încă aureola unei taine, dar şi a unui prestigiu spiritual, a unei distincţii necesare omului, creatorului, cititorului, dar şi comunităţii umane în generalitatea ei. Poezia ca funcţie, acţiune, prezenţă şi capacitate de a se propaga din suflet în suflet, din conştiinţă în conştiinţă. Poezia ca sentimente şi semnificaţii, în stare (prin menire şi mirare!) de-a agrega dialogul, reciprocitatea. Şi – de ce nu? – simpatia, atât de necesară în această lume cam grăbită. Şi, într-o anumită măsură, adumbrită. Ca să nu zicem – mâhnită, neliniştită, precum se întâmplă să fie aici, la noi, în vecinătatea războiului care încearcă ţara vecină.

Da, poezia (şi ca) acţiune, dialogul, reciprocitate. Pentru că metafora, codul, codurile poetice în general, nu sunt produse, ansambluri finite, ci sisteme care fiinţează (aici, cu sensul de: a funcţiona), lucrează, operează în reciprocităţi şi pluri-semnificaţii spirituale. Poezia înseamnă dinamism, adică, spunea confratele nostru de mai demult, – luptă cu inerţia.

Astea şi altele – nobile, memorabile – s-au întâmplat la Iaşi, inclusiv ceea ce Croce numea „îmbogăţirea poeziei prin îmbogăţirea conştiinţei umane” în fascinanta şi misterioasa  alchimie a „perpetuei creşteri a spiritului din el însuşi”. Ca să ne mai amintim şi de sonorul, bine temperatul distih autohton: „Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire”. Cinstirea patriei prin poezia libertăţii în reciprocitate imanentă, chiar obligatorie, cu libertatea poeziei. La Iaşi, în spaţiul urban, în necuprinsul mundan.

Chişinău,

7 iulie 2014

 

MONOSTIHURI

*      *     *

Ascult Rapsodia română  de Enescu-şi-poporul.

 

*      *      *

Din ceruri ploaia îşi urmăreşte propria moarte.

*     *     *

Adieu, tristesse… – ca să am şi eu cui să-i spun: Bonjour!…

 

*      *      *

jumătate de pepene verde – cobza albinelor

 

*      *     *

iar umbra balerinei a fost înfiată de un înger căzut pe scenă…

 

*      *     *

printre samurai cezariana e anti-harachiri

 

*     *      *

balize – geamanduri –  clismele mării

 

*      *     *

Firul de iarbă modifică şi el aerodinamica vântului…

 

*     *     *

între cer şi pământ – clepsidra orizontală a norilor

 

*     *     *

Cer otova înnorat. Pe pământ – senzaţie de culise.

 

*     *     *

în bătaia lunii, pistiluri de crin – tentaculele melcului

*     *     *

în dreptunghiul acvariului – orbite trasate de peşti nedumeriţi

 

*     *     *

Cerc vicios: Poezie – sărăcie ce ţine drum spre poezie.

 

*      *      *

Ce e când te visezi umilă pedală la orgă?

*     *     *

Grindină la tropice. Cicatrice pe citrice.

 

*     *     *

căderea acelor de brad – confuzia clipelor…

 

*     *     *

tulburelul –  pur şi simplu un comunicat de presă

 

*      *      *

de ger cumplit, trosneşte, crapă lemnul sicriului dus spre cimitir

 

*      *      *

moartea – şi ea trăsătură dintr-un mod de viaţă

 

*     *     *

Acesta-i monostih din Damenarca: Hamlet hamalul unei întrebări.

 

*      *      *

Aldine îndrăgostite de lumina lămpii lui Aladin.

 

*      *      *

Focul veşnic? Mai curând – scrumul etern…

 

*      *     *

Şi m-am gândit să-i zic: Întemeietorul de întemeieri.

 

*      *       *

În veci sunete fără consoane: e(c)oul…