Oraşul
Străin, ca-ntr-un oraş necunoscut,
Deşi mă ştie, îl detest pe veci;
Gîndesc că, de m-a vrut sau nu m-a vrut,
Acelaşi sînt, de treci sau de nu treci.
De treci, tu, clipă, viaţă de-ai trecut,
Acelaşi sînt – şi umbră dar şi om;
Prefer să ştiu c-aş fi cel nevăzut,
Că mă ascund de-o stradă, de un pom,
Să nu mă ştie nimeni în oraş
Şi să dispar ca şi cînd n-aş fi fost,
Că am rămas în moarte
Că nu îmi eşti, acum, de adăpost.
Şi te iubesc şi te urăsc, pe veci;
De treci, tu, clipă – viaţă dacă treci.
Să nu se ducă totul
Mi-e dor de cineva să mă iubească,
Doamne,-ţi spun că mi-e atît de dor,
Ca de o dragoste pur nebunească,
Mi-e dor de viaţă şi mi-e dor de dor.
Sînt un copac pe care creşte iasca –
Şi prea-nrădăcinat ca să mai zbor,
Dar smulgă-mă puterea Ta cerească,
Să mă boteze cu un alt fior.
Să pot să simt o altă nebunie,
O aripă ce urcă, doar un semn;
Mai dă-mi speranţa, nu vreau o stihie,
Spre suflet pur aş vrea să mă îndemn.
Dă-mi tot ce vrei ei, în clipa ce am,
Să nu se ducă totul, da haram.
N-aş renunţa
Să mă împac cu mine-i mult mai greu,
Decît să urc un munte sau să zbor;
Sau travestit de-aş fi în Prometeu;
Aş deveni un zeu mult prea uşor,
Şi să mă iert în gîndurile mele,
Un Maraton aş merge, în genunchi;
Nu-i apă limpede ce să mă spele,
De la călcîie pînă sus, la trunchi.
Pe nici un compromis care m-ar vinde,
N-aş da visarea mării, pomu-n floare,
Nici suferinţa care mă cuprinde,
Şi nici eterna, lumii disperare.
Femei dac-aş avea, averi o mie.
Nicicînd n-aş renunţa la poezie.
Dar înainte de-acest fapt
Mereu citesc, s-ajung vreun înţelept,
De care lumea ar avea nevoie,
Dar în străfunduri – şi v-aş spune drept,
Că necesar i-aş fi lui… tata Noe.
Din lungi rezerve, promiţînd respect,
Acestui gînd ce-ar vrea să mă devore.
Sincer vă spun, că sînt cam circumspect,
Pîndit fiind de surde mandragore,
Că, sînt poet, proprietar de vis.
De planuri din „cuţite şi pahară”;
Mai mult ca sigur, tot ce am promis
Vi s-ar părea intenţie hilară.
Nu credeţi în poeţi, ei sînt huliţii;
Dar, înainte de-acest fapt, citiţii-i!