Un permanent monolog, uneori dialogal, răzbate de sub tîmpla fiecărui poem însumător în acest volum, Substanţe interzise, editura Tracus Arte, Bucureşti,2012. Astfel, recunoaştem aici un reflex al unui fenomen capabil să irige un real prelucrat de o inventivă maşinărie de stări şi imagini unde demersul poetic văzut şi trăit pe viu, într-o realitate mereu tranzitivă şi o imaginaţie constrînsă să evolueze într-o asemenea maree sufletească,într-o neasemuită falie cognitivă, „mergi tu mai departe, Vasile, eu rămîn/ cu ulcica asta de pămînt:/ plăteşte,ia cheia, urcă, nu mai are răbdare, o sărută,/ o muşcă, o mestecă, o înghite, face/ pe nebunul bine. Mai departe, nimic, tace. Întoarce/ roata: pentru a încetini evoluţia omenirii,/ spune. Şi pentru a te/ feri de boli… Citeşte iar indicaţiile terapeutice, nu/ înţelege de ce-i e atît de frică de otrava asta. Vrea să urce/ către sursa sa, să se reîncarce, vrea să dispară doi/ ani, după care să se întoarcă” (p. 35).
Goethe se întreba: „Cum poţi să te cunoşti pe tine însuţi? Niciodată prin contemplare ci prin acţiune”. Observam că nimic nu este mai aproape de poezie decît atmosfera stărilor grave în înţeles etic şi psihologic. Confruntarea ori impactul este o cale de autocunoaştere.
„Vreau să întrec vrabia care ţopăie în faţa mea, pe drum,/ în praf, nu se sperie, nu zboară,nu/ vreau să se îndepărteze din cauza slăbiciunii ce o am pentru/ ea?” (p. l6).
Obiectul liricii la Liviu Ioan Stoiciu rezidă în existenţa umană în toate manifestările ei. Structural, poetul Stoiciu este orientat entazic spre lumea dinlăuntrul său. Aşadar, în poezia din această carte (A anului 2012) cu un titlu sintagmatic şi sublimat etic şi prozodic, meditaţia îşi are sursa în reflecţia asupra ideilor şi nu în contemplarea unui obiect exterior, fie el parabolic, fie simbolic.
„plimbat din chilie în chilie, prin/ vasul astral, cu cercuri de alun: cu durere./ Prins în propria-i cuşcă electromagnetică./ Pătruns de sine, părăsit, fără să ştie în a ce altă parte ar/ fi putut să o ia: copil al/ unor vremuri prea crude” (p. 60).
Se poate spune că poezia creată de Liviu Ioan Stoiciu, se naşte din intensitatea experienţelor de viaţă asumată,din bucuriile, durerile, aşteptările, frustrările şi căutările ca ritmicitate cu caracter de polaritate într-un univers liric considerat intim.
„doarme de 12 ore pe malul mării, prin/ piele i-au ieşit grăsimi./ Sunt grăsimi de apă sărată, de delfin,mamaie,le cunosc/ eu mirosul… Sigur; sînt grăsimi/ ale greşelilor făcute în trecut” (p. 4-2).
Liviu Ioan Stoiciu, structură elegiacă, îşi consumă monologul interior, fascinat şi extaziat de o anume realitate cum şi de umbra realităţii pe care o „simte” profund. Tocmai de aceea, rămîne într-un spaţiu şi într-un timp „însetat de real” cum spunea poetul Marius Robescu, dar meditînd, luînd atitudine şi ajungînd la o răscruce şi la o remarcabilă puritate a expresiei.
„Că vorbeşte singur. Sau vorbeşte cu cineva nevăzut. Îşi/ aşteaptă sfîrşitul, ia alt rînd de pastile cu/ vodcă./ Simte o mare schimbare înlăuntrul său, un nou/ val de căldură la apropierea/ fenomenului…” (p. 49). Aceste notaţii fulgurante, aceste amintiri se revarsă în poezia marca Liviu Ioan Stoiciu, unitar şi coerent din zona memoriei afective în spaţiile de profunzime ale fiinţei. Astfel, putem releva că autorul acestei cărţi, are simţ pentru elementul dramatic al existenţei umane în sine, fiind parabolic şi ontologic motivat. Versurile sale sînt „îmbibate” pînă la saturaţie de această atare meditativă şi cutremurătoare.
„alungaţi dintre zidurile lumii/ subtile. Melcii negri de la uriaşa cascadă a Borşei/ ne aţin calea, ce-o fi vrînd şi ei de la noi/ acum? Înaintăm atît de încet,/ morţi, copţi. Turişti. Nu mai avem nimic de mărturisit./ Căruţa cu colaci ne mai urmează? Altă/ generaţie de colaci. E după colţ. Că atîţia s-au dus,/ acum e rîndul nostru. Ne întoarcem/ abătuţi acasă, o vom lua de la sfîrşit către început…” (p. 68).
Simplitatea expresiei poetice, condensarea materiei, folosirea motivului ne-perimat, ne-caduc al paradigmei: Căruţa cu colaci vine în sprijinul ideii că poezia scrisă de Liviu Ioan Stoiciu sugerează atmosfera celor mai semnificative momente din viaţa autorului. Nu de puţine ori, palpabilul subsumează „raiul” existenţial cuprins de o vidată spaimă de a fi singur, de a rămîne doar el cu el într-un entaz controlat de emoţie şi taină. Însă, poetul Stoiciu este mereu atent la ce se întîmplă cu sufletul lui, la ecourile care îl cuprind şi percepe toate micile-mari elanuri, prefăcîndu-se volens-nolens într-o diafană suferinţă romantică.