Poemele din volumul: Securi decapitate, editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, apărut în ediţie bilingvă: română-franceză, în traducerea autorului, sînt mai mult laxe decît concentrate şi adună într-o imagine-paradigmă cele văzute şi cele nevăzute, mărturisitoare şi inefabile în acelaşi timp unde simbolul şi metaforă prefigurează cuvîntul-cheie, deschizînd largi şi semnificative conotaţii în contextul mesajului poetic susţinut din mai multe unghiuri în care subtilitatea gîndirii rezidă în temele ideatice şi implicit în reflecţii.

„Cum să fii tu în acelaşi timp/ mare şi corabie, pasăre şi cer/ în această lume nu se poate aşa ceva/ n-ai decît să te întorci acolo/ înapoi în pîntecele de unde vii/ poate acolo să fie totul aşa cum vrei/ aici însă va trebui să înveţi să taci/ şi nici să nu atingi vreodată ceva/ pînă cînd n-or să-ţi crească/ măcar doua mîini (Măcar două mîini, p. 82).

Vocea poetului Vişniec, sobră, disimulează o dispoziţie a sufletului, doldora de visul şi de împlinirea poeziei moderne. Meditaţia lirică este aici o continuă confruntare cu limbajul, rupînd din cuvinte, vibraţia afectivă întru sublimitate. Pe cînd ochiul aceluiaşi poet pipăie contururile metafizice, bucurîndu-se de o expresie oarecum dură, încordată. Dar, patosul, aşa cum îl vedea Arghezi, de o energie eruptivă este semnificativ. Tensiunea e cît se poate de activă în vibraţia persuasivă a tonului, cum şi în amploarea gesturilor.

„Nu mă vorbiţi de rău/ n-am vrut să vă spun toate acestea/ am vrut să tac dar/ tăcerea s-a evaporat în ultima clipă/ am vrut să mai fac o ultimă reverenţă şi să mă retrag/ dar în ultima clipă, în timp ce făceam reverenţa/ pasul mi-a alunecat/ corpul meu imens s-a prăbuşit peste oraş/ a strivit bisericile, circul, clădirea administraţiei/ a lăsat o gaură imensă în piaţa centrală/ cînd am vrut să mă ridic/ era prea tîrziu/ cuvintele au ţîşnit singure/ speriate poate de atîta cădere” (În timp ce făceam reverenţa – p. 56). Poetul Matei Vişniec vizează în versurile sale, descoperirea actului iniţiatic, ocrotind astfel „lăuntrul”. El este conştient că îşi asumă realul aşa cum îl trăieşte şi implicat construirea acestuia din sfere de realităţi proprii. Altfel spus, poemele marca Matei Vişniec învăluite într-o atmosfe­ră parabolică situată între un deja-vu şi descoperirea permanentă a interiorităţii, fac suportabilă confesiunea melancolică şi elegiacă şi capătă forme cu fond memorabile. „Undeva, cîndva da am trăit în deşert/ poate am fost şarpe poate am fost scorpion/ poate am fost o pasăre care s-a hrănit cu şoareci/ altfel nu­mi explic această plăcere de a vedea lumea de sus/ nu că aş fi fost obosit dar soarele/ începe să mă transforme în nisip/ eram un munte acum sînt o adunătură de pietre/ oamenii se agaţă de umerii mei/ ca să urce pe creştetul meu/ de acolo de sus se vede ceva/ dar ce?” (Undeva, cîndva – p.76). Matei Vişniec este atît un spirit contemplativ, uşor nostalgic, cît şi un tandru vizionar îndrăgostit de marile probleme ale realului. Eul său se încarcă fără încetare de amintirile şi ecourile trăitului cîndva, undeva. Purtat de aspiraţiile uneori absurdă, alteori intrînd în psihologia paradigmatică a parabolei, poetul Matei Vişniec se îndepărtează apropiindu-se de lume printr-un labirint paradoxal. Spun labirint pentru că ipostazele poemelor sale se exprimă vădit în spaţiul vizualităţii, semănînd cu un desen inefabil în linii gotice şi cu volute surprinzătoare.

„Multă vreme am crezut că şinele de cale ferată/ sînt urmele unui tren mai stîngaci/ căruia i se topesc roţile în timpul mersului/ ani de zile am aşteptat/ ca şinele de cale ferată din faţa casei mele/ să dispară,să se topească încet şi ele/ să fie luate de ploaie, să se scufunde în pămînt/ dar nu,oraşul este cel care s-a subţiat între timp/ s-au evaporat acoperişurile, punctele cardinale s-au ciobit/ a dispărut auzul din urechi şi văzul din ochi/ minţile ni s-au chircit şi cuvintele ni s-au uscat pe limbă/ nimeni nu-şi mai aminteşte să fi văzut vreodată vreun tren/ trecînd prin mijlocul oraşului/ iar dacă n-ar exista aceste două şine care nu duc nicăieri/ nici n-am şti în ce direcţie să ne tîrîm” (I se topesc roţile în timpul mersului – p. 98).

Volumul de versuri de care ne ocupăm poartă un titlu smuls din logica filozofică a ideilor, aşa cum autorul lui vede idei cum spunea „bună­oară Camil Petrescu, idei pe care le tulbură, le colorează reflexiv, trăindu-le acut. În fine, poezia din această frumoasă carte este o reverberaţie intelectuală a reflecţiei continuă a existenţei, o esenţializare a clipei. Trebuie spus că Matei Vişniec practică versul liber (alb) a cărui apariţie îl îngrijora puternic pe Mallarme, ajungînd la esenţă.