În 2008 scriam în numărul de primăvară al revistei „Poezia” despre două volume de versuri semnate de Veronica Teodorescu, anume Peisaje (cuvânt înainte de Doina Uricaru), Editura Atlas, Bucureşti, 1999, şi Nesfârşiri (care a beneficiat de o prefaţă semnată de Vasile Andru, şi o postfaţă de Alexandru Balaci), Editura Du Style, Bucureşti, 2002, despre care spuneam că sunt două „călătorii” între sugestie şi vizual, între durere, tristeţe, singurătate şi renunţare, împlinire (ca deziderat) şi căutare.

Putem vorbi şi despre o „legătură” a acestor noi volume cu cele amintite deja, şi prin tematică, şi prin unele teme/ motive (pornind chiar/ şi de la titlurile cărţilor mai vechi, care se regăsesc fie în titluri, fie în textul poemelor din cele recente). De pildă, şi aici, deşi ideea nu este exprimată explicit şi în aceeaşi manieră ca „altădată”, putem spune că „toate lucrurile tac”, acum poate şi „roase” de valurile unei „mări de uitare” care „se revarsă din adâncuri” peste umerii autoarei sau ai tuturor. Acum umbrele, pomii, cerul, toate sunt cumva inserate discret pe canavaua/ simeza care constituie „decorul”, pe un fundal pe care se ţes sentimentele, gândurile, se proiectează clipe care curg, cu semnificaţia lor oglindită înăuntru: „Case-mprejmuite/ Cu verdeaţă/ Stau cuminţi/ Lângă pământ”; sau clipe care par oprite în loc: „stă clepsidra neclintită” iar ziua e „fără cale”. Şi aici poezia ei este marcată de nuanţele nostalgiei, poate exprimate şi în alte tonuri. Şi aici citim despre acele „treceri” care i-au marcat şi îi marchează clipă de clipă viaţa.

Cele două volume – treceri şi Călători, deşi au elemente comune, sunt concepute diferit. Din punct de vedere formal, dacă în primul poemele sunt înlănţuite şi „împărţirea” este realizată prin elemente despre care vom vorbi ulterior, în al doilea sunt împărţite pe câteva cicluri de cuprinderi diferite: Necuprinderi, Alcătuiri de ape, Voci de ape, Aproape de îngeri, Căutări (singurul care are numai un poem), din nou un segment intitulat Aproape de îngeri, Oglinzile serii, Feţe din ape alcătuite. În puţine cuvinte spus, Călători înseamnă şi o privire oarecum mai „dinamică” asupra lumii, a privirilor în şi dinspre sine spre/ dincolo de lume, cu plecări, căutări, „voci de ape”, „evadări”, ruperea de „formele” de drumurile parcă desenate pentru noi, pentru tot ce este în jurul nostru ca o cuşcă cu gratii de constrângeri (uneori până şi „culorile sunt traversate” şi „Trec şi copacii/ În lumină” iar „casele adulmecă întinsul/ Fără a mai intra în forme”). Sigur, este „reprezentat” şi oceanul de tăcere prezent în toate volumele de până acum, într-o formă sau alta; de pildă: „Tăcerea-i întreruptă/ De blânzi amnezici călători/ Lăsaţi cerului de ceară”.

Al doilea volum (dincolo de elementele de „căutare”, mai reuşit, în opinia mea) este construit cu mijloace poetice mai interesante, deşi autoarea apelează la procedee tehnice care comportă şi o doză de risc. Nici unul din volumele de până acum nu s-au „construit”/ nu au avut pe fundal pasiuni care mistuie zgomotos, drame ori sentimente exprimate prin „alămuri” stilistice, şi nici acesta nu face excepţie. Întregul a fost construit nuanţă cu nuanţă, strop cu strop, mai degrabă din detalii care, şi alăturate, par că abia acoperă câte o picătură din puzzle-ul de sentimente şi stări, dar ele sunt ţesute cu migală în dorinţa de a crea imaginea dorită. Este ca o „ţesătură” de stări/ gânduri care sunt desenate aidoma unui bolero – a dansului acela spaniol în care castanietele şi acompaniamentul la chitară însoţesc paşii dansatorilor care se mişcă legănat, monoton, dar construiesc o lume din sentimentele pe care le exprimă. Astfel, formal, autoarea are multe titluri care se repetă: sunt opt „treceri”, apoi mai multe „Întrezăriri”, „Imagini”, „Ape”, „Transparenţe”, „Repaus”, „Peste peisaj”. Apoi sunt şi expresii pe care le regăsim, uneori deloc schimbate, alteori abia modificate în mai multe poeme (de exemplu: „nepronunţaţi”, „umbra atârnândă”, „nechemată” ş.a.). Aspectul acesta de paşi mici, alăturaţi, aparent asemenea, este uneori contrazis, „spart” de diverse expresii contrastante (unele folosite repetitiv; exemplu: „flori lăsate dinspre ceruri/ pe pământ”, expresie care se repetă de mai multe ori; sau „oglinzi cu apele întoarse” care „îngroapă totu-n mâlul lor”).

Nici în aceste volume, deşi este folosită, nu putem spune că există o preferinţă pentru rimă (versul alb fiind dominant), ci mai curând o dorită/ căutată muzicalitate a versului, dublată de o utilizare fără stridenţe a cuvintelor/ tropilor. Una din impresiile pe care le degajă poezia Veronicăi Teodorescu este aceea de subliniere a faptului că, adesea, în viaţă, părem a paşi „neinvitaţi” şi multe dintre posibilităţile pe care le vedem rămân, din motive care cel mai adesea nu ne este la îndemână să le înţelegem, „nepurtate”. Avem multe expresii cu „ne” în faţă – „pas nepurtat”, nenăscutul sufletelor plin – p. 34, piatra nescrisă – p. 47, şi piatra ne-spusă, p. 47, piatra rostită – p. 48, p. 16 – nechemată, p. 36 – necăutată, nenăscut popas ş.a. Există chiar şi „oraş nepurtat”, ba şi un „oraş nepăstrat”. La acestea se adaugă şi „umbra”/ „umbrele”, poate şi ca o reflectarea a ce ar putea să fie sau poate că va fi. Sau glasurile care nu doar că sunt auzite prea puţin ci sunt şi „transparente” (expresie, de asemenea, repetată). La urma urmelor, spune autoarea, „Cu fiecare clipă înaintăm/ Fără-a privi în urma noastră/ Cum se destramă-ncet cărarea”.

Veronica Teodorescu pare că şi-a propus să deseneze un lung poem, întins cale de mai multe volume, al felului în care se reprezintă pe sine şi re-construieşte lumea văzută prin lăuntrul său, detaliu cu detaliu, nuanţă cu nuanţă, cu nesfârşită răbdare, dăruindu-şi paşii din/ prin cuvânt cu lumina aşteptării, şi nu a renunţării.

Veronica Teodorescu, treceri, versuri, prefaţă (Poezia paşilor mărunţi), de Mihaela Malea Stroe, Editura Minerva, Bucureşti, 2010, 94 p., Călători, versuri, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 72 p.