Aurelian Titu DUMITRESCU – Poezia cu mai multe epicentre

Volumul Ochii din fulger al poetei Maria Calciu (Editura Tracus Arte, 2013) conţine poezii în întregime suprarealiste şi scrise în totalitate de spirit şi pentru spirit. Mă voi exprima despre această lucrare indirect, cu multe parateze auxiliare şi nu voi da citate. Pe parcursul comentariului meu voi explica de ce.

Pînă tîrziu după romantism poezia putea fi povestită. In romantism, versurile al doilea, al treilea şi al patrulea dintr-o strofă reluau nuanţînd adeseori ceea spunea primul vers. Odată cu expresionismul, însă, concentrarea metafizică a poemului a început să crească, eventualele analize evitînd să povestească textul al cărui sens putea fi mai degrabă paradigmat decît exprimat direct. În suprarealism se pierde orice normă a a epicului, fiecare conţinut al frazei avînd două braţe:unul care preia realul ca materie primă şi al doilea care prelucrează realul pînă îl urcă integral în inefabil. Astfel, intensitatea metafizică este maximă, distrugînd orice urmă de epic. Coerenţa dintre enunţuri este în suprarealism numai formală şi de aceea pare forţată. Enunţurile,în suprarealism,aşezarea în pagină a semnelor grafice,inclusiv a literelor,oscilează de la un autor la altul. Inefabilul dintr-o frază comunică imprevizibil şi peste capetele autorului şi cititorului cu inefabilul din celelalte fraze, ca într-un sistem secret de vase comunicante, de la care se adapă numai spiritul pur.

Dar ce este inefabilul?, căci tendinţa dintotdeuana a poeziei a fost să ducă fraza finală la inefabil. Inefabilul este o ridicare la cub a conţinutului primar(originar) al poemului, Inefabilul este un spaţiu transcendent(de aceea este o ridicare la cub!), în care frumuseţea coincide cu absolutul şi cu infinitul. Toate frumuseţile sunt hermetice şi par fineţuri de gîndiri abisale. Fiind hermetice, nu pot fi povestite, ci numai nuanţate prin expuneri succesive la lumina de opaiţ a purităţii sacre. De aceea, o frumuseţe autentică închisă într-un inefabil are autonomie şi comunică numai aparent, dar armonios cu frumuseţile, altele decît ea, închise în alte forme inefabile. Poemele şi fragmentele de poem par o surpare din înalt a fiinţei, ca un foc imprevizibil de artificii. La lectură, avem senzaţia că trăim un cutremur format din cutremure mai mici şi simultate, fiecare cu epicentrul său:în final o falie cu mai multe epicentre de expresivitate, cum sunt şi poemele din „Ochii din fulger” de Maria Calciu.

Inefabilul este deci forma cea mai înaltă de puritate a spiritului. Un inefabil se uneşte pe deasupra textului cu un alt inefabil, ca două bucăţi de aur de aceleaşi număr de carate într-o bijuterie.

Inefabilul nu este static şi reprezintă o dezvăluire a păcatului originar. Exprimarea operei în cuget este cea mai înaltă formă de pace a minţii, care, trecută în pagină, devine forma supremă de pace a textului.

O frază cu două adevăruri sau mai multe tresare la fiecare adevăr, la fiecare inefabil, ca şi cum acestea ar fi despărţite de conjuncţii adversative, căci inefabilul are dublă autonomie: aceea faţă de alte forme de inefabil şi aceea faţă de verbele din text, de acţiunea sau acţiunile supuse atenţiei prin intermediul frazei sau al frazelor.Un mare adevăr rămîne vertical şi împinge la contemplare abolută şi veşnică şi la nonacţiune. Adevărul este o formă de popas iar adevărurile unui text sau oazele unui deşert pe care numai călătorii înarmaţi cu multă răbdare şi cu spirit de orientare în spaţiu le cunosc în întregime şi le pătrund obiceiurile , care sunt o formă constantă a fenomenelor cosmice. Mereau aceleaşi cauze provoacă mereu aceleaşi fenomene.Poezia Mariei Calciu este deci duioasă cu tragicul pe care îl conţine, căci tragicul pătrunde în carnea versului inefabil.

Maria Calciu nu ne pedepseşte prin lectura versurilor ei, ci ne melancolizează, melancolia însoţind alungit, ca o coadă de cometă , norii de minuscule materii cosmice ale visului.

Maria Calciu închide visul în ea, luîndu-ne povara de a-l trăi şi noi după canoanele noastre poate nepotrivite. Maria Calciu este discipola mea, cea care mi-a dăruit cele mai multe bucurii estetice pentru că scrie bine şi mult,nu mult şi bine. În tensiunea poeziei sale este o permanentă tendinţă de a evada din interioritatea frumuseţii morale căci frumuseţea este şi pentru Maria Calciu cea mai înaltă formă de constrîngere.

Maria Calciu pare că nu există; pare necunoscută; pare neabătută, deşi are temeri! Ea se ascunde în versurile ei ca un adolescent într-un car cu fîn spre a-şi redobîndi somniile înmiresmate. Pe cerul spre care priveşte Maria Calciu nu se mai vede nicio stea şi astfel poeta îşi lasă cuprinsă întreaga fiinţă de tensiunile convulsive ale cosmosului.