Ştefan Ciobanu, De-a buşilea prin aer. Poeme

Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013

Atent să evite picajul (poetic) mizerabilist, Ştefan Ciobanu preferă să privească lumea de-a buşilea prin aerul ozonat, al poeziei de esenţă tare şi sorginte mai degrabă modernă. Are altfel spus grijă să îşi asezoneze decupajul de felii de viaţă diurnă, fantasme soft şi iluzii nocturne cu arome rétro: „am ajuns foarte tîrziu acasă/ te-am găsit dormind ghemuit/ ţineai luna în braţe// am venit în bucătărie/ port şi eu magneţi pe suflet ca un frigider/ vii să-mi spui noapte bună/ sau dormi în continuare sau şi una şi alta/ tăcerea ta atunci cînd dormi mă întristează/ ţi-am spus că mi-am luat un animal de companie?/ ţi-am spus că scriu acum din burta lui?/ cred că trebuia să încep cu asta” (înconjurat de roţi). Aproape fiecare text din carte – indiferent dacă intenţionează să configureze o geografie cu fructe şi legume, să descrie un pelerinaj prin căderi ori să reflecteze despre dragoste, despre tipologiile lui don quijote sau dacă omul este om şi-n crucea goală – conţine fie lumini(scenţe) metaforice, fie declaraţii de dragoste în fond poetică: „dar eu îl caut pe şofer pot să stau alături tăcut/ ca un mort mare/ să colindăm oraşele lumii cu instrumentele muzicale băgate sub scaune”; „locuiesc într-o lagună/ de fapt/ mă plimb cu ea legată prin lanţuri de o gleznă oarecare”; „ce nebuni eram şi noi/ ne îndrăgosteam/ luminam beciurile pînă îi creştea pămîntului o carapace de lumină” etc. etc. Chiar şi secvenţele voit mai hard din ultimul ciclu, no need for speed, strecoară printre cruzimile obişnuite mici irizări ce dovedesc adevărata natură a sensibilităţii acestui poet promiţător: „viaţa este un căcat cu multe uşi dragii pămîntului/ din sălile cinematografelor ies viermi umflaţi de lumină şi pînză/ să-i aplaudăm ironic cu oasele pe deasupra pijamalelor/ să-i/ în timp ce avem grijă de mortul care fulgeră fără oprire”.

Ioan Nistor, Atlantidele văzduhului

Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012

În Atlantidele văzduhului, Ioan Nistor ajunge urcînd Scara înălţată spre cer. Textul cu acest titlu e o artă poetică inspirată, în care se mizează pe efectele consacrate ale esteticii logos-ului, dar şi pe formula poemului-confesiune – intermediate, dar nu mai puţin ataşante: „cuvinte cu vînătăi de sîrmă ghimpată,/ voi sunete cu urme de gloanţe/ cuvinte îmbibate cu noroiul exploziilor, cu sîngele cel/ nevinovat/ cuvinte pîngărite de gura vînzătorilor de oameni// cuvinte dumnezeieşti date lumii care le calcă-n picioare/ voi mă copleşiţi cu privirea voastră gravă// … de ce cad în extaz ca în faţa primei file albe/ cînd voi îmi sfîşiaţi tăcerea şi îmi tăiaţi bucăţi din/ carne, din mosorul de nervi// aţi deschis spre sufletul meu o fereastră ca un triunghi,/ cu ochiul divin”. Între diversele sale Peisaje matinale cu Lichid de clopote, Catedrale de fulgi, Statui de sunet mişcate pygmalionic şi Plase de fluturi croşetate, identic, cu fir electrizat erotic, poetul strecoară şi alte poeme cu osatură metapoetică: Semiotică, Retrovizor, Poezia în vreme de secetă, Ars, Atlantidele văzduhului etc. Dar nu numai mizele, sensurile şi, inevitabil, uzura formulelor poetice îl preocupă acum pe Ioan Nistor. Fragmentele dintr-un jurnal liric, care încheie cartea, descriu cealaltă luptă, pe viaţă şi pe moarte, a autorului obligat să urce şi o altfel de scară, a separării spiritului de trup. Pandantul acesteia, tematica absenţei, a alterităţii şi a morţii neiertătoare, capătă luciri aspre în Resemnatul rînd… din final: „la spitalul judeţean e un salon lung,/ reanimare (cu rosu), numărul DOI/ ca un tunel fără ieşire, cu întuneric precum nămolul/ cu miros de formol şi puroi//…// ies înclinat cu trupul sub un bolovan uriaş/ dar cu ochii mari tot căutînd/ să orînduiască în adîncul lor/ imaginea celor care aşteaptă resemnaţi la rînd”. Faţă în faţă cu maladia şi iminenţa extincţiei, doar adîncul poeziei pare să mai orînduiască imaginea supravieţuitoare…