Jorge de Sena, unul dintre marii poeţi de limbă portugheză, s-a născut la Lisabona în 1919 şi a murit în 1978 în Santa Barbara, California. Adolescenţa i-a fost marcată de evenimente istorice precum Războiul Civil din Spania, impresionat fiind de lupta pentru libertate din ţara vecină. Debutează în 1942 cu volumul de poezii Perseguiçăo (Persecutarea). Implicat într-o lovitură de stat în 1959 împotriva regimului Salazar, se refugiază în Brazilia, unde îşi ia doctoratul în Litere la Universitatea din Săo Paolo în 1964.

Anii trăiţi în Brazilia (1959 – 1965) au fost cei mai productivi. Publică mai multe cicluri de poezie: Metamorfoze (care a avut o mare influenţă asupra poeziei portugheze), Patru sonete către Afrodita Anadiómena, Arta muzicii, nuvela Fizicul miraculos şi romanul Semne de Foc.

După lovitura militară din 1964 din Brazilia, foloseşte o ocazie de a pleca în Statele Unite, unde, în 1967, este numit profesor la Universitatea din Wisconsin şi apoi la Universitatea California din Santa Barbara, unde rămăne până la sfârşitul vieţii. A condus Departamentul de Spaniolă şi Portugheză şi Programul de Literatură Comparată. A fost membru al Societăţii Hispanice din America, al Asociaţiei de Limbi Moderne din America şi al Renaşterii Societăţii din America. În 1977 a primit Premiul Internaţional de Poezie Etna-Taormina.

Opera sa este vastă şi complexă, cuprinzând peste douăzeci de cărţi de poezie, o tragedie în versuri, zece piese de teatru într-un act, peste treizeci de povestiri, o nuvelă şi un roman, patruzeci de volume de critică literară şi eseuri, remarcându-se studiile despre Camões şi Pessoa, studii de istorie şi de teorie literară, de teatru, cinema şi arte plastice din Portugalia, Brazilia, Spania, Italia, Franţa, Germania, Anglia şi Statele Unite. A tradus 985 de poeme din 225 de poeţi, precum şi din 17 prozatori, între care Faulkner, Hemingway, Graham Greene, teatru (Eugene O’Neill) şi eseuri.

Opera lui Jorge de Sena a fost mult analizată, căutându-i-se înţelesurile, faţetele, locul în literatură. Poezia lui Sena, în care „eticul şi esteticul se confundă”, trebuie citită ca „o meditaţie asupra destinului uman” (Maria Lúcia Fernandes Guelfi), fiind „poezie de cunoaştere şi de interogaţie filosofică şi metafizică, înăuntrul celei mai înalte intimităţi reflexive pe care sufletul uman o poate avea cu sine însuşi” (António Ramos Rosa).

 

ASTA

Nu întreba, nu vrea şi nu spera.

Asta, ce drept viaţă trece si pe care tu

o măsori în zile, ore şi minute

sau, cum timpul trece, o vei măsura

în riduri şi amintiri şi în sumbre

şi placide viziuni despre vreun lucru,

surâzătoare uneori dar sumbre.

Da: asta, căreia îi dai nume şi o separi

de restul în ce se află, din ce se află;

asta, pe care n-o mai vrei, nu o întrebi,

de la care nu mai speri nimic, dar pe care o vrei,

căci mereu întrebi şi mereu speri;

asta, care nu eşti tu, nici n-ai nimic de-a face,

nici nu rămâne-n urma ta; la care nu gândeşti,

pentru că doar o măsori şi

nu mai faci nimic, decât măsori – doar asta,

asta şi numai asta;

nu întreba, nu vrea şi nu spera,

mult sau puţin, e tot ce îţi rămâne.

1958 (vol. Fidelitate)

 

CINE O ARE

Nu pot muri fără să ştiu

culoarea ce o are libertatea.

Nu pot decât să aparţin

acestui pământ din care m-am născut.

Chiar dacă lumii aparţin

iar adevărul va învinge totdeauna,

ce-nseamnă a fi liber aici,

nu pot să mor fără a şti.

 

Schimbară totu-n răutate

şi-aproape e o crimă să trăieşti.

Dar, chiar de vor ascunde totul

şi mă vor vrea şi orb şi mut,

nu trebuie să mor fără să ştiu

culoarea ce o are libertatea.

1956

 

PACEA

Nu are nici culoare, nici formă care să nu fie

chiar ale noastre cât timp suntem umani.

În ea cresc oamenii şi nu numai

copii fiind sau puberi

dar chiar bărbaţi trezindu-se în inimile

deja-ale lor, ştiind că alţi bărbaţi există

în alte inimi şi doar pentru puţin

se vor trezi şi ei. E-o manieră,

e un mod, o dulce privire, un a fi prezent,

o invenţie, o cucerire la fel cu

vorba, cu focul sau blândeţea.

E însăşi fiinţa umanităţii fiind

mai lucidă şi mai dulce, mai umană,

mai una doar în atâtea lucruri dispersate

mai una doar în atâtea lucruri mai unite.

Totul în viaţă-ar fi negaţie fără de ea,

sau surditate sau orbire, sau vis sau moarte.

 

Inexorabilă, fluidă, umilă, măreaţă,

ca ierburile persistentă, iar trestiile

susură la fel ca ea când vântul

tiranic trece, temătoare.

Tot ce în viaţă fără de ea e teamă,

e precum briza-n părul liber,

căci pentru ea se trăieşte, se gândeşte, se moare.

Se tem de ea cei ce se tem de-a soarelui lumină

de strălucirea astrelor în întuneric, de mâna prietenoasă,

de valul mării, de ardoarea flăcării,

de-o groapă-n drumul roţii,

de foşnetul de vânt prin pini,

de lumina distantă, de paşii în tăcere,

de-o conversaţie-n amurg, de flori

ce se deschid, de animalele care merg, de tot

ce se preschimbă în uman în ochii noştri,

de tot ce e precum aceste pietre erodate

de secole şi secole, de mâini

umane, recunoscătoare, respectuoase, pure

şi ce stau netede ca feţele de tineri. [1]

În faţa păcii, totul are nume vechi,

iar teama acelora ce se tem de ea e mai întâi,

teama imensă de a gândi şi-a fi.

 

 

ASCENSIUNE

Niciodată n-am fost atât de aproape de adevăr.

Îl simt asupra mea,

ştiu că mă însoţeşte.

 

De atâtea ori am vorbit despre el negându-l,

epuizând toate negaţiile posibile,

ducându-le în cercul adevărului,

încât azi, concav, atât de concav,

sunt drept pe dinăuntru,

sunt un acvariu de maree,

sunt numai un balon plin de acest adevăr al lumii.

 

Ştiu că mă însoţeşte,

îl simt asupra mea,

niciodată n-am fost atât de aproape de adevăr.

23 iulie 1941 (De Perseguiçăo)

 

O LUMINĂ MITITICĂ

O lumină mititică pâlpâitoare

ce nu luceşte la distanţă, la capătul străzii

ci aici, în mijlocul nostru cu mulţimea în jur

une toute petite lumière

just a little light

uma piccola… în toate limbile lumii

o lumină mititică pâlpâitoare

lucind incertă dar lucind

aici, în mijlocul nostru

între respiraţia caldă a mulţimii,

vânturile de pe dealuri şi briza mărilor

şi suflul acid al celor care, nevăzând-o,

doar o ghicesc şi furioşi o suflă.

o mică lumină

care se unduieşte exactă

care pâlpâie fermă

care nu luminează, doar luceşte

i-au chemat glasul, au ascultat-o, dar e mută.

Mută ca exactitatea, ca fermitatea,

ca justiţia.

Lucind infailibil.

Tăcută nu irumpe,

nu consumă, nu costă bani.

Nu ea costă bani.

Nu-i încălzeşte pe cei ce vin de frig.

Şi nu iluminează chipurile ce se-apleacă.

Doar luceşte pâlpâie se unduieşte

infailibil apropiată aurie.

Totul e incert sau fals sau violent: ea luceşte.

Totul e teroare vanitate orgoliu încăpăţânare: ea luceşte.

Totul e gândire realitate senzaţie cunoaştere: ea luceşte.

Totul e întunecime sau claritate contra însăşi întunecimii: ea luceşte.

Dintotdeauna sau de nicicând pentru totdeauna sau nu: ea luceşte.

O lumină mititică pâlpâitoare şi mută

ca exactitatea ca fermitatea

ca justiţia.

Numai ca ele.

Dar luceşte.

Nu la distanţă. Aici,

în mijlocul nostru.

Luceşte.

 

MESAJ AL CELOR TERMINAŢI

I

Nu-mi pierd speranţa-n Omenire.

Oricât lumea, întâmplarea, Providenţa, totul

ar sufoca în lacrimi şi în bombe-n jurul meu

visuri de libertate şi dreptate;

oricât de mult aceea ce răutatea-ar căuta

pentru a se ascunde ar trăda ce încă mai sperăm;

oricât de mult prostia bogată în bunuri şi obrăznicie

ar ştrangula luciditatea acelora ce văd cu claritate;

chiar dacă totul ar cădea, s-ar termina, s-ar suspenda;

oricât Umanitatea ar reveni la banda îngrozită

ce câinii cei servili o tot vânează-n năvoade-avare;

oricât ar coborî noaptea şi frigu-ar îngheţa

ultimele speranţe, la lumina cenuşie-a lunii

a cărei tăcere nici strigătele pruncilor

n-o pot străpunge –

nu îmi voi pierde speranţa în Umanitate. În van

m-ar turmenta, intimida sau m-ar distruge;

în van se-adună toţi implorându-i pe ignoranţi. Nu!

Pot face orice-ar vrea. Pot

să mă facă anonim sau trădător, prostituat,

că tot nu-mi pierd speranţa. Cu ochii-asupra

pământului devastat în numele dreptăţii,

văzând morţii şi asasinii morţi

pe care libertatea furioasă îi asasinează,

şi auzind lumina neagră, mirosul sumbru

al păcii sângerânde al păcii putrezind în dispreţ,

tot voi spera atunci şi totdeauna, dincolo

de mine şi de tot. Voi aştepta în linişte.

II

Şi adevărul, ştiu, e-al fiecăruia.

Însă minciuna unora nu-i adevăr pentru ceilalţi,

când şi-unii şi-alţii strigă că îl au,

de parc-ar fi un patrimoniu, legătură, patrie.

Nu: reaua-credinţă e numai rea credinţă, şi nicidecum greşeală.

Prin toate adevărurile la adevăr ajunge

acela ce fără de rea-credinţă spre-acesta se îndreaptă.

Şi chiar dacă greşim, lealitatea intactă

ne va conduce pură acolo unde adevărul nu.

Şi ce e adevărul, ultimu-adevăr?

Doar a se fi uman, dincolo de noi:

a auzi şi a vedea, şi a nu auzi, a nu vedea

tot ceea ce din noi şi dinspre alţii ne desparte.

Căci divizaţi suntem în unitatea extremă:

mai mulţi în noi, ca şi în ceilalţi mulţi.

Prin adevăr şi prin greşeală ne unim;

de rea-credinţă ne împărţim atâta

încât nimic nu mai rămâne: până şi moartea moare

în gura voastră ce se-nchide falsă

sau se deschide falsă, ca încă să trădeze, pentru-a trăda din nou.

Şi-n gesturile voastre ce, temătoare, ţes

reţeaua cea infamă a falsei solitudini.

E ca atunci când ne abandonăm pe noi

iar celorlalţi le dăm cunoaşterea incertă

a ceea ce avem impresia că suntem; sau ca atunci când

purtaţi noi ne lăsăm de vântul odios

ce adânceşte răul dimprejur şi cel din noi;

ca atunci când nu suntem mai mult decât cu ce ne prinde,

doar suma ultimă şi derizorie pe care-al morţii fulger

instantanee o va face în vuietul în care va ajunge;

iată reaua-credinţă, iată trădarea, infamia,

ce cu fervoare decupăm din amintiri comode.

………………………………….

 

III

În lumina ce vine aşa de luminoasă şi de clară,

nu văd în ea speranţa, şi nici în gesturile

mai simple, mai umile, mai leale

pe care le fac oamenii pentru-a trăi învinşi.

 

Prezentare şi traduceri de Ana Vrăjitoru