TANT  PIS SI J’ ASSASSINE LA  POÉSIE/ CU ATÂT MAI RĂU DACĂ ASASINEZ POEZIA ( vol. L’ Afficheur hurle, 1985 )

Scriu în împrejurarea vieţii mele şi a tale şi a voastre

soţia mea tovarăşii mei

scriu poemul într- o împrejurare mortală inevitabilă

nu- mi purtaţi pică pentru acest ton familiar

pentru acest limbaj dobândit adesea prin mlaştini de linişte

nu mai ştiu să vorbesc

nu mai ştiu ce să spun

poezia nu mai există

decât în cărţile vechi împodobite cu miniaturi

superbe voci de orhidee în grotele de origine

parfumuri de zei în devenire

Sunt sărac şi de nume şi de viaţă

nu mai ştiu ce să fac pe pământ

cum aş putea oare să vorbesc în formulări cu intonaţii

îmi trebuie rime şi mari ritmuri seducătoare

de lucruri şi de mulţimi

Nu vreau să spun nimic altceva decât despre mine însumi

acest adevăr fără poezie care sunt eu însumi

această soartă pe care mi- o fac

această moarte pe care mi- o dau

pentru că nu vreau să trăiesc pe jumătate

în această jumătate de ţară

În această lume pe jumătate legănată

în osuarul lumilor moarte ( iar ideea ce- mi venea cu această ocazie

imaginea în care m- aş fi ars „în corida stelelor ”

frumoasa imagine instauratoare a poemului

o anulez pentru că nu există pentru că nu este a mea)

Şi cu atât mai rău dacă asasinez poezia

ceea ce voi aţi numi poezie

ceea ce pentru mine nu e decât un fleac

căci eu renunţ la orice minciună

în acest prezent fără poezie

pentru acest adevăr fără poezie

care sunt eu însumi.

                           Versiunea în limba română : Constanţa NIŢĂ