(1842-1910)

După o pregătire sumară, frecventînd pensiunea unor surori dintr-un ordin călugăresc din Varşovia, Maria Konopnicka s-a pregătit, ca un veritabil autodidact, devenind scriitoare de frunte a pozitivismului polonez, alături de Eliza Orzeszkowa și Adam Asnyk. Debutează în presa literară poloneză în 1870.

În anii 1884-1886 a tipărit publicaţia pentru femei Zorile.

Din 1890 a trăit în cîteva ţări occidentale. De acolo a colaborat cu presa din Polonia, angajîndu-se cu fervoare în acţiuni caritative. În 1905-1907 s-a întors la Varşovia pentru a organiza ajutoare pentru deţinuţii din închisorile ţariste şi pentru familiile lor

Au rămas cunoscute plachetele de poezii cu caracter social din 1881, 1883, 1887. Acestea conţin şi Imagini închinate libertăţii şi luptei duse de poporul polonez împotriva opresiunii. Remarcabile sînt şi ecourile poeziei populare poloneze în creaţia sa, cît şi ale romantismului polonez. Lirica sa rămîne de factură simbolistă.

Domnul Balcer în Brazilia un poem liric despre soarta emigraţiei poloneze în lume s-a bucurat vreme îndelungată de un mare succes. La fel şi volumul Despre Janek voiajorul. Maria Konopnicka este şi autoarea imnului Rota – poem de mare şi largă răspîndire.

CEI CE MOR ÎN LUPTĂ…

Cei ce mor în luptă tristeţea s-o alunge din ochii lor,

De-acum în coliba sărmană şi-n mizerie nu se mai întorc;

Cînd moartea pe cîmpul de luptă bravează,

Viaţa în căminele lor intră şi-n prag se aşează.

Iar cei ce merg la luptă să nu se înveselescă,

Să ştie că spre viaţa cea veşnică se îndreaptă,

Pe cîmpul de luptă moartea coasa-şi rupe,

De intră în casa eroului, aici ea şi-o ascute.

ÎŢI SPUN: PLEACĂ! – ŞI MĂ-NTORC TĂCUTĂ

Îţi spun: pleacă! – şi mă-ntorc tăcută,

Să mai văd o dată urmele paşilor tăi,

Şe-aude vîntul, care în depărtare urlă,

Şi văd florile ofilite prin văi,

La una din cele cu sufletul plăpînd –

Îmi înghit sughiţul – şi încep să plîng.

Şi-ţi spun: rămîi! – iar eu am şi plecat,

Şi tremurînd prin beznă nu mă mai opresc.

Simt doar ghimpii ce-n tălpi mi-au intrat,

Şi-aud clopotele la moartea inimii mele cum bat,

Văd movilele negre ale visurilor ce s-au îndepăratat –

Şi nu mai ştiu ce-i cu mine – puterea m-a lăsat.

Două căi diferite – una-i a plîngerii,

Două căi diferite – alta-i a suferinţii.

Pe una zorile aurul mi-l stinge,

Pe-a doua noaptea şi tristeţea se frînge…

Mai e puţin – şi roua dimineţii o să cadă,

Unde să mai plec – sînt atît de slabă…