TINERI AUTORI

Magdalena HĂRĂBOR

CÂNTEC

Dâre de foc sapă-n oglinzi de ape

Răscolind comori de adânc

Fierbinţi dorinţi umplu

Secunde de lut

Când întunericul

germinează lumini.

 

În mine

mai e timp

pentru o poveste

În mine

mai e timp

pentru o ninsoare

 

porţi ferecate

cu zăvoare

voi deschide cu frunzele şi crengile albastre

lipite de mâinile tale

 

aripi în

inimă

cântec

în

mine

cântec

de

zare

 

flacără

 

simfonia unui alt răsărit.

 

DESTINE LAOLALTĂ

Animalele se conjugă prin toţi porii

Procese derivative

Dereglări, reglări în univers

Fiecare lucru e un început

Fiecare om are trecut, un drum

Merg mână-n mână evoluţiile,

involuţiile ne dau peste cap

Fremătând , în cele din urmă, sensurile se vor întâlni într-un punct comun

În miezul lucrurilor locuiesc acum

Florile de tei nu vor fi risipă

Iar amintirea de smoală se va topi

În păr, pene de păun

Nu de carmin va fi trecerea mea, suava mea trecere ,

Ci de albastru

Paşii de cobalt

Adunaţi laolaltă

De oameni, păsări, peşti

În mintea mea

Fac spectacol de măşti

Sunt un nucleu pulsativ.

 

ÎMBRĂŢIŞARE

la răscruce de stânci

încovoierea apei

o gură de soare

trupu-i înghite

raze deşteptate de

legănarea unei dimineţi

îngenunchezi

la picioarele secularilor arbori

ţii la piept memoria  frunzelor şi al pământului cânt

stingând stridenţele, tânguirea

 

Eşti goana după fluturi

o amăgire scăpărând

flacăra

din undele îmbrăţişate de  raze

croieşti

dantelăria

surâsului.

 

Marian HOTCA

poem trist

haite de îngeri

spintecă depărtarea

tăcerea  prelungă de pe obraz

se lichefiază în lacrimi

aproape galbene

 

durerile noastre se coc amar

în suspinul soarelui bolnav

şi ultimul punct tardiv

ce se pune la final de propoziţie

ca întotdeauna forţat

ne întăreşte moartea

 

sufletul prinde rădăcini

în imnul ierbii necosite

ca nişte aripi încremenite în carne

nemaiputîndu-şi

fîlfîi soarta

în limanul vremii

 

şedinţa de singurătate

traversăm tăceri nemăsurabile

încălţaţi în atîtea cuvinte goale

fără a avea vreo soartă precisă –

un punct diform de azi pînă mîine

se face linie orizontală

între pasul de ieri şi pasul de azi

 

ceasul rămîne fără memorie

e doar o zgîrietură adîncă în conştiinţa peretelui

secundele ca o introspecţie

transformă gîndul de piatră

în lacrimi

 

o undă cutremurîndu-se

sculptează în silueta imprecisă a sufletului

şedinţa de singurătate

 

oasele stau istovite în carne

aşteptînd o ultimă strigare

a îngerului desăvîrşit

 

urmează o lungă răcoare

în miezul pietrei zvîrcolindu-se

 

* * *

o geană de ceaţă

umedă

ca lacrima ochiului

ce a vărsat sînge

mi-e toată tristeţea

de-acum

 

îngeri giganţi cu aripile adîncite în jale

îmi cutremurau

epicentrul luminii

iar visele abia ieşite

din chinul întunericului

nu mai creşteau

 

tot gîndul meu

era o rană caldă

în care se ducea să moară

ultima speranţă

 

pastel cosmic

îmbrăţişarea glasurilor

în cerurile crude

cutremură ecoul luminii

departe soarele lipit de o geană

îşi legăna speranţa

în crestele norilor

curgînd

 

LIUBA (Liubastra BOTEZATU)

prozo-poem

un stâlp de lumină, în mijlocul satului, ca un arhanghel veghează liniştea serii,
depănând amintiri…
pe aici nu mai trec demult căruțe cu cai, cum în vremea tinereții sale,
doar masini din cele mai noi sperie străzile satului,
nici oi nu mai sunt,
unde si unde, câte o vacă rătăcită umple văzduhul cu miros de balegă…
,,s-au orăşenit, nemernicii,
dar nu m-au făcut şi pe mine cu nişte fraţi mai tinerei!”, gândea stâlpul în lună,
,,nici mie nu-mi pun straie mai arătoase… egoiştii…”
,,copii… arareori câte unul, şi acela grăbit…
trecut-au vremile frumoase când se adunau cu toții serile la poalele luminii mele să povestească nebunii ori să se joace de-a nu ştiu care joc, ori zilele când se găsea vreunul mai năzbâtios să-mi bage degetele-n ochi că prea îi bucuram pe alții…
,,s-a dus de râpă satul, ori a luat drumul oraşului, ori lumea s-a prostit…”

în mijlocul satului, un stâlp de lumină mai veghează stingher, visând să plece pe lună…

 

 

 

Irina Luiza MIHALCA

Prin ochii copilului, fulg în devenire

Privirea adâncă a copilului aducea lumina, nu întreba nimic.

Din infinitele raze, sclipiri albastre topesc

îngheţul pustiu, mânia, tristeţea,

balsam, ochii rotunzi pătrund în centrul inimii,

mâna mângâie chipul, şterge lacrima,

viscolul ce-l cotropea prin timp, urletul umbrelor nopţii,

zâmbetul învinge fulgerul negru,

ghearele demonilor ce-l sfâşiau adânc.

 

Coborâtor din stele, îngerul luminii,

copilul chemat la dorinţa iubirii,

candelă şi-adăpost,

prin forţa privirii şi puterea cuvântului,

deschide larg ferestrele, ridică barierele sufletului

înlănţuit în durere,

devorat de spaime şi patimi,

eliberează inimii Credinţa, Speranţa, Iubirea,

prizoniere-n întuneric.

 

Prin ochii copilului se revedea pe El, redevenea

… fulg, zbor de fluturi, vis, stea, răsărit, lumină sacră, Infinit!

 

Timpul sensibilităţilor

Ninge iar în această zi,

cu fulgi de cer prin aripile unui înger,

ninge cu iubirea noastră, purtată prin timp,

o bucurie infinită a sufletului

prin ferestrele deschise sau poate nici ea,

ci doar un gând de împlinire,

pe urmă doar conturul trupurilor

luminate în noaptea destinului,

un fir în balansul căutărilor noastre.

 

Ard stelele căzute, încălzind piatra,

cu piatra aruncată-n oglinda apei,

un cerc într-un alt cerc, într-un alt cerc…

până la marginea apei,

la ultimul cerc, dintr-un alt timp!

 

Dacă vrem să căutăm ceva,

îndepărtând norii,

va trebui să ridicăm piatra,

ca, odată găsit ce căutăm,

să continuăm,

să dăm la o parte noi pietre,

să îndepărtăm alţi nori,

toţi norii,

până la ultimul de pe cerul nostru.

 

Ştiu, e posibil ca primul lucru găsit

să ne distragă atenţia căutării.

Ştiu, tot ce poţi atinge

te duce pe aleea dorită temporar,

căci drumul descoperirii este fericirea,

iar ce nu poţi atinge

eterna dorinţă – un drum nemărginit.

 

Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi

Poetul va vedea, astăzi şi mâine,
cu toţi ochii, prin toţi ochii.

Poetul va simţi, astăzi şi mâine,
cu toate inimile, prin toate inimile.

Poetul va râde şi plânge, astăzi şi mâine,
cu lacrimile noastre, prin lacrimile noastre.

Poetul va scrie, astăzi şi mâine,
cu toate mâinile, prin toate mâinile.

Poetul va trăi şi muri, astăzi şi mâine,
cu toate vieţile voastre, prin toate morţile voastre.

Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi!

 

Vorbeşte-mi de mirajul noilor primăveri,
de prima sau ultima vară!
Vorbeşte-mi de-a ta nestinsă flacără
chiar dacă continui să râd şi să plâng prin ninsoare!

Vorbeşte-mi, te rog, doar vorbeşte-mi,

dar nu lasă cuvintele iernii să ne viscolească inimile!

 

 

Lucian-Victor BOTA

* * *

azi Dumnezeu mi-a rupt

o bucată de pămînt

şi văd cum mă ia de mînă

îmi răscoleşte sufletul

pe toate părţile

mă simt neputinciosul

ce îşi tîrăşte viaţa printre aripi

îngenuncheate

Doamne, te rog ai grijă ca

sufletele malignizate să-şi recapete

bucata de pămînt

pentru viaţă…

* * *

poeţi îngheţaţi în

casele unde doar frigul

pătrunde

prin crăpăturile vieţii

poeţi care îşi vînd

cărţile

la colţ de stradă

pentru-a le dospi

şi lor

pîinea din pămînt

poeţi care mor şi nimeni

nu-şi mai aduce aminte

de ei şi cărţi

roase de timp

şi biblioteci în suflet

prăfuite

***

mă sufoci cu tăcerea ta…

peste mine cad zăpezi amare

fereastra nu mai răsare soarele, mereu

îmi arată apusul

în mine

rămîne un sihastru să se roage

ca

peste veacuri să treacă

ceaţa de pe insulă

din trup, din ochi

din orbi…

***

am simţit umbrele tale

cum mă sugrumă

te arunci ca o viperă ce îşi ascunde veninul

în sărut

despicîndu-mi trupul

peste anotimpuri

împrăştiindu-l dincolo de zări