POEME DE LA CENACLUL SCHENK

 

Adrian VIZIREANU

DE TEAMĂ

 

Ia-mă de mână

cu umbra arţarilor tăi

şi strânge-mi tristeţea-n arama

foşnindă a palmelor tale!

Îmbrăţişează-mă

cu amintiri de vară toridă

şi-n toamne târzii,

din bătăile inimii,

îţi voi înverzi

crengile nude cu suflet de frunze!

Colindă-mă-n ierni

fugite-n mesteceni

prin urme uitate-n zăpadă

si haide să facem din alb

iarăşi oameni,

aşa cum erau, altădată!

Acoperă-mi visul

cu nopţile tale

şi-aprinde-mi spirale albastre-n fereastră!

Aleargă-mă-n cer,

aleargă-mă-n soare

ecou de nisip prin castele efemere

şi leagănă-mi trupul cu marea în poală

şi cântă-mi s-adorm, copil, iar tu mamă!

Ce teamă îmi e şi ce gând mă-nfioară,

să uit într-o zi să te văd,

aşa cum te vedeam, ţară!

 

M-AM RĂTĂCIT

 

Opriţi măcelul!

Opriţi măcelul

ăsta de galben şi roşu!

Opriţi copacii!

Nu vedeţi cum aleargă nebun,

dezgoliţi azi în cerbi

şi-njunghie cerul cu coarnele lor uriaşe ?!

Opriţi norii ăştia negri de grauri

ce ţipă diform şi nu ştiu să plouă!

Opriţi săgeţile cocorilor!

Îmi străpung în cârduri interminabile răsăritul,

iar soarele se teme să mai urce în cer!

Căutaţi-mi un colţ în rotundul pământului,

sau poate în rotundul unei amintiri,

unde să-mi ascund ultimul verde

şi fluturele ăsta rătăcit în fereastră

ce-nvaţă de ieri moartea să zboare.

Opriţi măcelul ăsta de galben şi roşu!

Sunt atât de multe frunze muribunde

pe drumul spre casă,

încât el, îngrozit, a fugit în alt anotimp,

lăsându-mă rătăcit într-o toamnă…

 

 

Dora PASCU

VALOAREA UNUI SFERT DE CEAS

 

Mă iartă tu,

băiatul meu,

că vreau să ne vedem

mai des,

ştii, dragul meu,

nicidecum eu,

să-mbătrânesc

nu mi-am ales,

iar dacă-ţi cer

un sfert de oră

din multe câte sferturi sunt

şi câte viaţa ne oferă,

în drumul nostru pe pământ,

e pentru că,

de-acum, la mine,

oricare sfert e cântărit

şi măsurat bine-n centime

de cel care ne-a

plămădit

din coasta lui,

din coasta cui

nu se mai ştie

din vechime.

Şi, ştii ceva,

atunci când vii

aruncă-ţi ceasul şi tableta

şi telefonul şi iphonul

sau, pentru dumnezeu,

mai lasă-le, dragule, în uşă,

să nu-ţi mai cârâie-n mănuşă

că fură mult din sfertul meu …

 

 

Alexandru IANCU

PUZZLE

(antipoezia zilei de mâine)

 

se scria poezie

după sufletul fiecăruia

şi se citea cu drag

până au venit unii

care au spus că vor revoluţiona poezia

si oamenii vor avea parte

de mai multă metaforă

 

deşi criticii literari au avertizat

că de fapt

e doar o megaţopăiala poetică

a acestora inconştienţi

care va duce la doar trei epitete în plus

câştigate de cititori

în schimbul cărora aceştia

vor trebui să-şi aşeze singuri

versurile în ordine

şi oamenii

nu vor mai şti niciodată

dacă au citit

şi vorbesc

despre aceeaşi poezie

nimeni nu a făcut nimic

şi de atunci viaţa

a devenit

la fel de prozaică

precum un puzzle

dăruit celebrei Venus din Millo

 

 

Nicolae NISTOR

SABIA DREPTĂŢII

 

nu pot să fiu cavalerul dreptăţii

spada mea a fost furată

acum este obiect de recuzită

teatrul acela absurd unde

piroanele din cap vorbesc

spada mea este ritualic sacrificată

pentru un spectacol

călăreţul singuratic

fuge ca un nebun

căutând dreptatea

prea bătrân să plângă

prea trist să râdă

ce sabie grea şi hâdă…

 

 

Eugenia MIHU

CRÂMPEI DE DOR

 

Revino, iubite, la mine-n pridvor

Şi trage la prispă şi suflet zăvor,

Încuie, iar cheia ascunde-o pe-o stea,

În lutul din cioburi, în dungi de ulcea,

De-i vrea.

 

De-i vrea să te-ntorci să culegi ce-ai sădit:

Culoare din flori, irizări din zenit,

Ori plânsul în hohot din muguri de tei

Când paşii se pierd pe-ncâlcite alei,

De vrei…

 

De vrei te aştept pe al dorului prag

Şi-n braţe-liane, plăpânde, te-atrag,

Apoi te lipesc cu al inimii scai

Şi-n cânt de sirenă îţi murmur ”mai stai”

Să-mi dai…

 

Să-mi dai din iubirea-ţi ce mistuie munţi

Şi face vâlcele prin piscuri. Şi punţi

Ce leagă-n edecuri cornişe de stei.

Să-mi dai din iubirea-ţi curată, de vrei,

Crâmpei.

 

Crâmpei de amor şi o viaţă de vis

Să-mi stai lângă piept, şi să-mi fii un proscris.

Nădejdea mi-e-n suflet, speranţe îmi trag

Să-mi calci prin ogradă, odaie şi prag,

Cu drag.

 

Cu drag te privesc, dar mă doare să-ţi spun

Că viaţa-mi se trece şi-n mine apun

Speranţe şi vise şi-n vers mă-nfăşor

Şi crede, iubite, că nu mi-e uşor,

Şi dor…

 

Şi dor, şi ispite, şi toate se duc,

Se scurg spre devale, ca frunza din nuc,

Şi geaba privesc cu regret înapoi

Că viaţa mă doare iar eu mă-ncovoi,

Şi-apoi…

 

Şi-apoi de nu-mi vii, de nu eşti, de nu stai,

Mă scutur sub brumă, ca floarea pe plai,

Mă frâng peste seceri, biet spic în ogor,

Şi-n aripi torn plumb, ca din zbor să cobor,

Să mor.

 

De-i vrea, de vrei,

Să-mi dai crâmpei,

Cu drag şi dor

Şi-apoi să mor.

 

 

 

Evelyne Maria CROITORU

PRINSĂ

 

Te-am aşteptat. În mare.

Purtată de clocotul amintirii unei alte vieţi.

Te-am văzut.

Atent la perlele de pe margini.

Ce frumuseţi purtai!

Prinsă-n scoică, şopteam.

Mă scufundam cu fiecare zâmbet.

Ştiai?

Soare

Scapă-mă de strânsoare!

Nu vezi

Amintirea cât doare?

 

 

Lorena CRAIA

VIN

 

lacrima ta lucrează pământul

mijlocul tău se-ntâmplă cu vântul

 

sunt viu şi eşti vie prin tine tot vin

curge spre mine paharul ce-n chin

 

se-ntoarce pe dos de-amarul amar

eşti vie eu vin apar şi dispar

 

bea draga mea bea şi-apoi plânge

Maria cu ochii de noapte şi sânge

 

beau fără tine suntem tăcuţi

în lacrima-cursă de îngerii muţi

 

beau dragul meu beau şi-apoi plâng

Mariile nopţii cu sângele frâng

 

pâinea din pântec beau fără tine

sunt vie eşti viu şi vina tot vine

 

Ion DUDUVEICĂ 

ROMANŢĂ TÂRZIE…

 

Ne-om întâlni aşa, din întâmplare,

Când vom ieşi ca gâzele la soare,

În parcul cu biserica din scânduri,

Ca doi străini, marcaţi de-aceleaşi gânduri…

 

Ne-om aşeza tăcuţi, pe-aceiaşi bancă,

Eu, un ţăran, iar tu, bucureşteancă.

Nu ne-om privi, nu vom rosti cuvinte,

Ne-or răscoli aducerile-aminte…

 

Ne-om aminti c-am fost amanţi de-o toamnă,

Cu păr de-argint eu, tu-nspicată, Doamnă,

Vom admira cum ne marcară anii,

Privind cu jind cum înfloresc castanii…

 

Ne-om ridica şi vom porni agale,

Eu, pe aleea, către lac, la vale,

Mergând pe drumuri încă paralele,

Ornate cu zambile şi lalele…

 

 

Evra GART

SCRISOARE

 

Acum, după ce am călătorit îndelung

şi vântul mi-a dat aripe să zbor

deasupra prăpastiilor adânci

unde hrana nu-ţi îndestulează trupul

am străbat întinsul

să-mi construiesc himera

care să-mi stâmpere setea de dor ;

intensa căutare a portretului tău

pierdut între măştile străine fără chip

dansam într-un cerc concentric

şi totul în jurul meu se’nvârtea

m-a îndemnat să-ţi scriu:

transmit ultimele urări

aşteptam în van clinchetul telefonului

narai fapte ale tinereţii

îmbătrânind fără preget

acum,o bunicuţă ce tricotezi ciorapi

în serile de iarna, nepoţilor.

Ieri am citit un poem – şi :

n-am fost mulţumit

n-am iubit doar ochii tăi mari,

cuminţi şi adânci,

n-am simţit gustul amar al mierii

ce-ţi înăbuşa trupul fierbinte –

n-am încetat nici o clipă să visez

atât de simplu ar fi fost să plâng

fiorul vieţii nu-l înţeleg toţi

de neiertat mi-ar fi fost cuvintele

de nepătruns şi fără rost

sub scuza tăcerii domnului timp –

nu trăim  pentru fapte improbabile

ce ne-ar mulţumi.

Amintirile cu fotografii le-am inchis

în seiful din piept

pan’ la ultima despărţire

adevărul din noi

nu văd pe oricine să simt efigia

de porţelan când ai fost mai rece

decât marmura făr’ de mână

şi cât o venera!

Toate cele bune, acum mă duc…

 

 

Daniel DUMITRU 

NICIODATĂ

 

Niciodată să nu pui o pasăre sub

curcubeul obosit.

Pentru ce să faci asta? Să dai aripi curcubeului?

Niciodată să nu stai în  aceeaşi încăpere cu un zbor

Sunt frânturi de pasăre pe geamul închis,

urme de ruj din vara trecută

când te strecurai încet pe lângă sticla ferestrei

doar ca să îmi parfumezi somnul.

Niciodată nu ştii ce e dincolo de orizontul păsării.

O să plec mâine

Aici voi lăsa doar stolurile prăfuite

din sertarul baroc

cu statui de pitici hohotind

 

 

Adina VELCEA

GÂNDURI

 

Nu ştim să zâmbim, nu ştim să trăim,

ca bobul de rouă ne scurgem încet,

pe frunza zburlită, pe firul de iarbă,

pe trupul cel verde pocnind a lumină…

Nu ştim ce putem, nu vrem să mai vrem,

ne pierdem în ziuă, ne-ascundem în noapte,

culegem frânturi minţind că se poate

întregul să fie creat din nimic.

Deschidem o poartă, şi-apoi încă una,

privim înainte , în noi-niciodată,

şi frunza zburlită, şi firul de iarbă,

uscate le ţinem, ascunse în palmă.

 

Mai este o poartă.

 

 

Steluţa CRĂCIUN 

OMUL CARE HRĂNEA PORUMBEII

 

Se trezea mereu înaintea zorilor,

ara ţărâna grasă,

îşi desfăcea sufletul în boabe

şi le semăna.

Cu răbdare aştepta

ca soarele amiezii

să-i coacă lanul.

Între palmele lui

asprite de timp şi de trudă

fărâma spicele

şi, dând deoparte pleava

şi toate celelalte neajunsuri cotidiene,

alegea cu grijă boabele,

le punea într-o pungă transparentă –

că să cunoască drumul,

venea în oraş, se aşeza pe o bancă

şi hrănea porumbeii.

Într-o zi, nu ştiu cum s-a făcut,

însă boabele sufletului s-au terminat –

nu fusese prevăzător, nu păstrase nimic.

Degeaba a încercat să ceară cu împrumut,

nimeni n-a vrut să-i dea vreun grăunte de suflet.

Până în seară

ogorul s-a acoperit cu buruieni

mai nalte ca trupul lui gârbovit,

aşa că nimeni nu  l-a mai văzut.

Doar un porumbel

se rotea stingher

deasupra ogorului nelucrat,

căutându-l.

 

 

Camelia ARDELEAN

EROS DE PE-UN VRAF DE NORI

 

M-a vizitat din nou, subit, cu-aceeaşi nonşalanţă,

Un Eros de pe-un vraf de nori, căzut pe-o ambulanţă;

Voia să mă prezinte scurt zeiţei Afrodita,

Ce într-o palmă jar ţinea şi în priviri ispita.

 

M-am învoit cu planul său – părea croit să ţină

(În suflet, Ikebana mea ştiam că se dezbină),

Am completat un formular, cu gânduri anodine,

Sperând că va reînflori „Parisul” pentru mine.

 

Dar stânjeneii prevăzuţi s-au prefăcut în paie,

Când diva lent şi-a etalat cosiţa cea bălaie;

Am perceput pe loc, discret, din looku-i de silfidă,

Că şansele-mi la măritat includ mulţimea vidă.

 

Cu o figură de martir, întins-am mâna dreaptă

(Simţeam acut că de-ntâlniri şi-amoruri nu sunt aptă);

M-am prins de-un firicel de zid, voind să fiu stabilă,

Şi i-am vărsat instantaneu tot jarul pe textilă…

Camelia OEHMIG

 

ANDOCATĂ PRINTRE VISURI

Privesc placid cum timpul trece,

Printr-o iluzie concavă;

„Reasamblată“ ca o navă

Pierdută-n portul „demirece“

 

Şi andocată printre visuri

Cu înveliş sardanapalic

Peste aspectul cel moralic,

Semnez cu valul compromisuri.

 

La şcoala vieţii cu „licenţă”,

Clasez erori artizanale;

Transport succese inegale

În rucsacu-n convalescenţă.

 

Privesc placid cum timpul zboară –

Un pescăruş cu aripi mute,

Hoinar în inimi involute,

Sub orizontul prins cu sfoară…

 

 

Daniela Sorina CIURARIU

CÂND APĂ-ŢI SUNT 

 

albul de cruce-al iasomiei

umple amurgul cald cu mir

în câmpul verde sunt doar ruga

de ploaie a unui singur fir

 

se smulge zilnic  rădăcina

sublimului de-odinioară

moare   buchetul  de lumină

în  ochiul blând  de căprioară

 

caii în ropot rup iar marea

pulsând-a rănilor de maci

albastrul ochiului meu moare

când apă-ţi sunt şi totuşi…  taci

Ion SORESCU

ÎNTREBĂRI…

 

Lumea privesc prin ochii minţii

Şi mă ascund de timp o clipă:

Imaginea ce se-nfiripă

Îmi taie-adânc în bolta frunţii.

 

Observ cum fără mine curge

La fel ca înainte totul:

Şi eruditul şi netotul

Trăiesc în chinul de a strânge.

 

În viaţa asta ce e moară

Se naşte omul doar să moară –

O fi acesta rostul lumii:

 

Să umplem gropi în cimitire

De-a valma fără osebire

Şi înţelepţii şi nebunii?

 

Ana PODARU 

Prieten drag

 

De-aş putea să zbor până la tine

în pasăre aş vrea să mă prefac

să strâng sub aripi clipele puţine

ce-au amuţit şi pe vecie tac,

 

m-aş aşeza-n fereastra casei tale,

iar trilul meu urechea-ţi s-o mângâie,

ca foşnetul de frunze din cărare

ecoul lui în suflet să-ţi rămâie,

 

să te privesc de pe un ram cu flori,

prieten drag ce-ai fost plin de iubire,

ce mi-ai pictat durerile-n culori…

salvându-mă din barca cu mâhnire.

 

Tu, omule, ce porţi în tine lutul,

Olarul modelându-te mereu,

iubirea ta atinge absolutul…

un vers sublim din lira lui Orfeu,

 

rămâi aşa, potir de împlinire

ce-ajunge mir pe gât de însetat,

un sâmbure de vis şi fericire…

un strop divin dintr-un izvor curat.

 

 

Dorel TĂTARU

Introspecţie

 

Originea singurătăţii mele

E scrisă-n manuale şi ziare,

Strâng lacrimi erudite-ntre măsele,

Şi plâng cu plăsmuiri subsidiare.

 

Eu n-am lansat, copil fiind, pe ape,

Ştiinţa-mpăturită în vapoare,

Cu vela mare din citiri mioape,

Să pot râde şi eu cu gura mare.

 

Şi n-am mutat vreun râu cu bolovanii,

Eu pietre aşezam doar în clasoare,

Acolo am zburat şi cu bâtlanii,

Copil de încăperi laboratoare.

 

Azi, recunosc că nu sunt autiste

Cum am crezut la rătăcirea minţii,

Un joc de nori cu ploaia din batiste,

Şi cum spuneam, nici râsul cu toţi dinţii.

 

 

 

gs

 

POEZII DE IERI PENTRU AZI

 

[FRAGMENTUL TODORESCU]

 

CÎNTECUL V

 

Cui voia a ispăsi[1]¹, viaţa sa să o îmbune,

credinţa svîntă să o înveţe şi poamele să le arate.

Fără doauă că va peri cine viaţa nu-şi îmbună şi

credinţa nu va ţine, să poamele-i nu-i va arăta.

Îmbunatul vieţiei, svente cuvente să ascultăm

şi pre ele să le ţinem, într-inimi-ne să rămîne.

Cine învaţă pre credinţă şi pre cea bună nădejde

şi pre pace sufletului, bucurie în Domnezeu.

Usbăimu-ntr-un Domnezeu, carile îl credem în trei obraze:

 

tatăl, fiul şi duhul svînt, svîntă troiţă deplină.

Tatăl, domnul zeu,

noi credem că-i noauă roditoru

şi-ncă în toate agiutoru,

meserernicu grijitor.

Iesus Cristus ispăşitor

şi de pagubă slobozitor

şi meserernicu feritor,

la tatăl svîntu grăitor.

Duhul svîntu-i învăţător,

pre izbavă îndereptător,

triştilor veselitor,

în suflete hrăboritor.

Cui voia a ispăsi, aşa ştie despre Domnul:

el în unăciune este, trei în obraze să-l cestimu.

Credinţa face pre noi frumoşi, să plăcemu lu Domnezeu

şi în suflete să avem pace şi în părăţia cerului.

Ceastă credinţă în cine este pre păcate nu purcede,

pre tot binele nevoieşte, lucruri svente el lucreadză.

Carii rămînu în păcate, de duhul svînt ei se rup;

fără doauă ei pieru, că sluj eseu dracului.

Tot omul în viaţa sa rămînie în credinţă bună,

în dragoste cea frăţească, cum să placă lu Domnezeu,

 

 

Cui fie cinste mare, fericat pînă-n vecie,

de la el noauă pace bună şi meserere tatălui svînt.

cca 1571-1575

Texte româneşti din secolul al XVI-lea, 1982, p. 338-339

 

 

 

Anonim

[LAMENTAŢIA LA MOARTEA LUI ALEXANDRU][2] ¹

O, întunecare de minte,

O, giudecatei năpăstuitoare,

O, a bună rudă pierdzătoare,

O, frumseaţei gonitoare,

O, bucuriei jeluitoare,

O, îndrăznire[i] fugătoare,

Ce va face lume, de acmu înainte,

Deca muri Alexandru, marele împărat?

Şi noi cumu-l vrem uita şi să nu-l plîngem?

 

1582-1604 (Moldova)

Crestomaţie de literatură română veche, 1984, vol. I, p. 234

 

 

 

Udrişte NĂSTUREL

(cca 1596-1657)

STIHURI ÎN STEMA DOMNIEI ŢÂRII RUMÂNEŞTI,

NEAM CASEI BÂSĂRĂBEASCĂ

 

Ceastă ţeară corbu-ş poartă întru pecetea ei,

fericit acum se-au dat adaos peceţii.

Scut la pieptul corbului cu un semn ca acela,

om den jeţiu şezîndu-ş toiag laudă acela.

Mare neam băsărăbesc cu aceasta semnează,

că marea acelor isprăvi a toţ(i) să-i vază.

Evanghelie învăţătoare[3]

Literatura română veche, 1962, Mănăstirea Dealul. 1G44, vol. II, p. 273

Nicolae MILESCU

(1636-1708)

STIHURI LA DUMN EZAESCUL DAVID

Taci Orfeu, lapădă Ermis alăuta,

Cu trei picioare de la Delf apune la uitare încă,

Că David nouă, a Duhului lovind alăuta,

Iviaşte ascunsele de ale lui Dumnezău taine.

Mulţime a véchi istoreşte minuni,

Porneşte spre laudă Celui ce au zidit lumia.

Mîntuind pre toţi, tăinuieşte şi scriia.

Pre păcătoşi către întoarcere aduce,

Cu multe ş-alte şi a judeţ zicînd lege,

A curăţi învaţă cei sufleteşti greşale.

Lui Dumnezeu mărire.

 

A armoniei sfinte ca miiarea de dulce cîntările lui David.

1661-1665

[1] Cui voia a ispăsi – cine vrea a ispăşi.

[2] Versurile se află în capitolul al IV-lea (Pentru păcatul în­tristării) din Floarea Darurilor (trad. rom. veche, în ms. 4820 de la Biblioteca Academiei).

[3] Reproducem traducerea românească veche, aflată în Evan­ghelia din 1644. Nu se cunoaşte numele tălmăcitorului. Compu­nerea este o prescurtare a celei imprimate de Udrişte Năsturel Sn 1635, în Molitvenic (în limba slavonă).