Michele Joshua MAGGINI
Michele Joshua Maggini s-a născut la Jesi în 1996 şi este student la Facultatea de Litere moderne a Universităţii din Bologna. Din 2016 colaborează cu Centrul de Poezie Contemporană al aceleiaşi universităţi şi scrie pentru publicaţia online „Midnight”. Este câştigător al mai multor concursuri de poezie iar în 2017 i-a fost decernat la Gallipoli premiul „Poié” pentru volumul inedit la acea dată, Esodo. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul de debut.
Prolog I
„Să-mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, de la om până la dobitoc, că este al meu”,
Exod, 13
Exodul a fost acest mers de val
de la un nume la altul, până la punctul extrem
în care nu putea fi numit, până la punctul
extrem al chipului, unde numele se pierde.
Valurile se duc şi nu se întorc fluxuri,
nu se fac sinonime şi mareea umană
izbeşte în ţărmuri parcă să le înghită.
Suntem un anotimp
al lumii.
Vino
să vezi cum înaintează marea,
un asediu căruia i s-a pierdut
începutul şi de aceea ne seamănă.
Exodul a fost asta, acest mers al nostru
de la capăt cu o clipă înainte de victorie, şi să pierzi
ca să mai încerci, pentru un sfârşit mai perfect.
(Se descoperă ceva mereu vechi aşa încât să nu
mai întrebăm cine suntem la primul risac de oa
meni care se grăbesc pe trotuar).
* * *
În acest sfârşit, în cântul corului, tu
eşti cuvântul: vocea sângelui
în sângele care încovoaie cel puţin
lumea asta a mea şi pierzi numai ca să se poată
reface palmă cu palmă babeluri de blesteme
tragedii care să insinueze vieţi.
Erai şi tu şi te revăd
că erai picătură în ploaie şi băteai
în fereastra mea ca pentru a intra
şi a îneca tot şi pe mine,
să îneci palmele de ţărm smulse din muşcăturile
urletelor, până şi timpul e un sentiment şi devoră
aşteptarea, care adăposteşte orice acţiune.
În această istorie care merge înainte
nu-i aşteptat cel care caută echilibrul acela
unde să pună un soare, nici măcar stelele care nu
sunt în mişcare din vreo iubire pământeană.
A fost om cel care zeilor voce le-a dat
şi noi se îndreaptă timpul către ce se vede:
nisip în ciment, în clepsidre, în vene,
în flori care fără dumnezeu irump din flori şi
sunt gestul mamei care pâine
în gură îmi bagă iar tatăl
este blestemul care strînge dinţii
până-i sparge.
Ei spun
că este o frică ce salvează ce ne salvează
pe noi nelăsaţi de viaţa care niciodată nu ne-a-ntrebat,
dar vine cum vin anotimpurile.
Şi e a noastră durerea ce-am învăţat cînd ne jucam
smulgând coada şopârlelor.
* * *
În inima fricii
bătaia de ascultat a unei rase
care sigur adevărul îl caută
şi piere în imens,
în imens adevărul îl percepe.
Dar asta nu-mi aparţine:
să iubeşti înseamnă să-ţi fie frică să ai.
Pământ şi apă
Aici unde nu-i mare – numai pământ
şi pământ şi lui totul îi trebuie redat –
cineva grăbeşte întoarcerea
în foamea iubirii.
Te îndemn împotriva unui bine care
învârte măcar pământul tău.
Al meu se clatină se frânge nu se dă bătut se pătează se
[recompune.
Şi cobor încă o dată în locul
unde să te ucid la infinit nu s-a transformat în regret niciodată,
ci în păcatul extrem, în iertare.
***
Nu suntem destul de puternici să aşteptăm lumini
şi se aprind ruguri ale căror umbre
delimitează un pomoerium
Unde arde, e pământ, e om.
Printre focuri se adună solzi de cenuşă ca şi cum ar căuta
(iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac),
sfârşitul care se nemureşte şi suntem acolo fiecare dintre noi
aplecat, segment care se adaugă
întâmplării care deja a fost.
***
Dă-ţi seama că suntem aici, în acest mers
barbar şi că lumea se învârte chiar şi când
[lumea
eşti tu, chiar dacă oprită împietreşti ca soarele.
Prea multe glasuri şi există cine nu se lipseşte
şi te disting în această venă ciuruită
că vorbeşti ca mine această tăcere:
glasul fiilor cărora nu le-a fost dat
să aleagă; iar să alegi înseamnă să te răzvrăteşti.
***
De ce-urile nu se dezvăluie, destine
sunt, ca semne ale unui alfabet pierdut
sunetul (Cartagina trebuia
trebuia să fie rasă din temelii).
Nu a existat niciodată o singură viaţă în viaţă,
ci miliarde ca să se reconstruiască.
***
Numai atât, această semnificaţie.
Numai acest real în care
gladiatori ne batem în
muşcătura timpului, barcă în care se
agită şi soarele ca să urce din nou
ziua din mare, de la şolduri la ochi
şi ne întoarcem mai adînc în zi,
în marea din noi, în noi,
unde e lumina care devorează.
***
O poveste decide destinul în vene
ca o voce o cruce o voce care
spune că orizontul nu e sigur numai pentru că este
numit. Atunci tu vorbeşte-mi ca să
[putem noi da
sinonime, verb nou cărnii. Vorbeşte-mi,
[pentru că am nevoie
de o voce ca s-o recunosc pe a mea.
Dar înainte ca verbul să devină carne şi
carnea sfârşit, printre mulţimea de relicve la mal
mă caut în infinitatea celor care eu sunt, celor care voi sunteţi.
Zama
Uită ale plantelor nume
sângele se perpetuează în spiralele stirpei
ca o semidreaptă punctul pierdut.
Fiind tată şi tată, legionar
pierit în înfăşurarea secolelor,
te aştepţi în răspunsuri la înfăţişări
ale cuiva de-al tău.
Era la Zama înfrângerea
în capcana propriei tale îmbrăţişări
dar nu te-ai îndepărtat de baricentru:
simularea de la Canae: ajunseseşi
şi tu la punctul mort
în care orice faţă îşi are
propria expresie
în perpetuarea anotimpurilor.
Am fost deja praf împrăştiat
în plămânii pietrei.
Omule, am cerut altare pentru nume:
a numi e o religie care acordează moartea.
Om e un nume care aminteşte pământul
necioplit de timp
timp în care am stipulat noi
alianţe cu piatra şi materia.
Mai mult între timp nu există, ca să aştepţi tu ora
gestaţiei ideii, şi atunci te vâri
în pântecele mamelor: în încurcătura
de rădăcini esenţa
prematură căreia i te faci tată.
Şi suntem tată şi fiu.
Prezentare şi traduceri de Eliza MACADAN
Giovanni IBELLO
Giovanni Ibello s-a născut la Napoli în 1989, este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii Federico II şi lucrează la un birou de avocatură din acelaşi oraş. Din 2012 este înscris în Ordinul Ziariştilor din Campania, secţia publicişti, şi scrie despre fotbal. Colaborează cu publicaţiile „Words Social Forum” şi Blogul de Poezie de la RAI (Radioteleviziunea italiană), unde traduce poezie din limba engleză sau scrie recenzii critice. Poeziile traduse în limba română fac parte din volumul său de debut Turbative siderali, publicat în 2016 de Terra d’Ulivi Edizioni.
Din ceea ce visai nu rămâne
decât o tăcere siderală
o retragere a stelelor
în băltoace şi filamente de aur,
reflexia sirenelor aprinse
pe zidurile crăpate ale caselor.
Astfel dormi, nu vezi şi pierzi
teatrul spaţial al umbrelor.
Dorinţa este ultima diafonie.
Dar câte pisici se iubesc noaptea
în timp ce apa şiroieşte în canale.
*
Nu scriu despre tăcere, ci despre vid.
Scriu despre apă în timp ce se prelinge
într-un reticul de noduri şi barbacane.
Căci e întotdeauna ceva
despre faliment
despre opoziţia orelor,
zeflemeaua
cuvintelor.
Mă gândesc la marea desfigurată
de dârele vaselor comerciale
chinezeşti.
*
Noroc adevărat e să fii corp care trăieşte
şi să-ţi simţi acel corp ca pe un scut. Piatră care tace.
Dar dacă spinarea e spintecată
de o lumină albă care se face materie
numai aerul acoperă povara absenţei.
Nu vezi? Un banc de ceaţă subţire
ne învăluie mâinile, strânse în rugăciune.
E o obsesie care nu-mi dă pace la răsărit
vocea ta care mă strigă:
„Cum îţi explici zbaterea unei răni?”
*
Când totul se va fi sfârşit
somnul ne va înlemni ochii
dar înainte de final
e o retrospectivă lentă a copilăriei
o trecere în revistă a iubirilor.
Apoi respiraţia se rezolvă
într-un orgasm neuronal,
e ca o implozie
de planete în minte
o tulburare siderală
a corpului care redevine sămânţă.
*
Este imorală
frumuseţea care ne însingurează
şi tăcerea cea mai lungă
e întotdeauna cea
care este ruptă
în momentul nepotrivit.
„Lasă-mă să plec”
mi-ai spus.
„Lasă-mă să plec.
Aşa cum îi lăsăm pe morţi să plece”.
*
Tu crezi că aş băga spaima-n California cu frumuseţea mea
dar nu ştii că bărbaţii singuri plâng noaptea ca porcii,
plătesc cu viaţa intensitatea unui orgasm.
Acum,
când toate astea se întâmplă
nu mai eşti.
Ai plecat după ce mi-ai spus
că singura tăcere pe care o înţeleg
e aşteptarea unui penalty.
*
Poezia pe care nu reuşesc să o spun
e un gâlgâit de sânge
care se ramifică
atunci când lumina şi repaosul se fac materie
iar cuvântul se reduce
la o amprentă a distanţei
nu are nume, nici chip, nici voce
numai un perete despărţitor
şi doi ochi holbaţi care se pândesc
din mijlocul unei barbacane.
Prezentare şi traduceri de Eliza MACADAN