Opera Nabucodonosor (prescurtat, Nabucco) a însemnat primul mare succes al lui Giuseppe Verdi şi trecerea compozitoriului în prima linie a teatrului muzical italian. Este compusă pe un libret al lui Temistocle Solera, care, la rândul său, s-a inspirat din drama franceză Nabuchodonosor de Auguste-Anicet Bourgeois şi Francis Cornu. Premiera a avut loc la Teatro alla Scala din Milano în anul 1842. În operă, acţiunea se desfăşoară în jurul anului 586 î.Hr., când asiro-babilonienii cotropesc Ierusalimul şi îi duc în sclavie pe evrei la Babilon. Cârmuitorului babilonian titular, cunoscut tradiţiei mai ales din cartea biblică a lui Daniel, i se opune, dinspre partea iudaică, marele preot Zaccaria (nume, de asemenea, de rezonanţă biblică, mai precis profetică, însă a cărui existenţă istorică datează cu două secole mai târziu): el îşi încurajează mereu seminţia şi se roagă ardent pentru ea. Iar, la un moment dat, activitatea patriotic-religioasă a acestei impunătoare figuri sacerdotale se manifestă sub forma unei profeţii, ce constituie obiectul analizei noastre de mai jos.

Profeţia lui Zaccaria face parte din actul al treilea al melodramei[1] şi constituie, în intenţia libretistului şi a compozitorului, punctul central al acestei scene, intitulate, tocmai, La profezia. Actul se desfăşoară sub motto-ul „Le fiere dei deserti avranno in Babilonia la loro stanza insieme coi gufi, e l’ulule vi dimoreranno”, care, ca şi în cazul celorlalte acte, este preluat din Ieremia (50:39)[2]. Intervenţia solistă a pontifului[3], susţinut ulterior de vocea colectivă, este plasată imediat după faimoasa pagină corală „Va pensiero”, în care evreii duşi în robie în Babilon îşi deplâng, pe malul Eufratului, servitutea şi patria pierdută.

Nemulţumit de atitudinea defetistă generală a poporului (şi, am adăuga noi, indiferent la splendida reuşită muzicală a lui Verdi[4]), marele preot începe, într-un scurt recitativ de patru versuri, prin a le reproşa exilaţilor această lamentaţie, ce pare demnă mai curând de nişte „femei neajutorate” (femmine imbelli). Imediat, el îşi îndeamnă „fraţii năpăstuiţi” (angosciati fratelli) să se ridice, întrucât prin gura lui grăieşte Domnul (sul mio labbro favella il Signor!). După acest succint recitativ (însumând şi două interogaţii retorice, plus exclamaţia abia citată parantetic) are loc profeţia propriu-zisă, menită a întări spiritele abătute ale înrobiţilor prin configurarea unui viitor al implacabilei răzbunări divine ce va lovi pe asiro-babilonianul asupritor[5]. Textul numără douăsprezece versuri (punctate de alte nu mai puţin de cinci semne de exclamaţie), versuri pe care, aici, le vom înşira analitic, intercalând, după cum obişnuim, tălmăcirile în limba română, parafraze ce rezolvă topica hiperbatică şi scurte comentarii.

Zaccaria începe prin a-şi anunţa capacitatea profetică prin excelenţă: aceea de a citi în bezna viitorului (Del futuro nel buio discerno…): imaginea rezultată este, din capul locului, aceea, îmbărbătătoare, a libertăţii redobândite, închegată sugestiv sub forma lanţului nedemn sfărâmat în cele din urmă (Ecco rotta l’indegna catena!…). Explicaţia succesivă este una de natură războinică: asupra teritoriului locuit de nelegiuiţii babilonieni se repede, furios în simbolica-i grandoare justiţiară, leul lui Iuda (piomba già sulla perfida arena/ del leone di Giuda il furor!)[6]. Drept consecinţă ultimă, definitivă şi definitorie, a acestei divine intervenţii, devastatul peisaj babilonian va conţine, în neadăpost, doar osemintele nedemnei seminţii (craniile evidenţiindu-se la modul romantic), peste care vor adăsta numai hidoase lighioane ale pustiei: hienele şi şerpii (A posare sui crani, sull’ossa/ qui verranno le jene, i serpenti!). În absenţa neamului anientat cu împărat cu tot, praful şi pulberea măturate de vânt vor fi acum „stăpânite” de o (pentru noi înfiorătoare) „tăcere fatală” (Fra la polve dall’aure commossa/ un silenzio fatal regnerà). Pe acest fundal deja dezolant al silenţioasei pustietăţi, unicul semn de viaţă va fi unul, prelungit şi repetat, de rău augur (cum ar fi zis vechii romani): tristele tânguiri prevestitoare de moarte ale bufniţei, aport profetic animalier van doar în aparenţă (stridentă vox clamandis in deserto), de fapt el însuşi garanţie a pustietăţii perpetue, în incertitudinea vizuală a peisajului crespuscular (Solo il gufo suoi tristi lamenti/ spiegherà quando viene la sera…)[7]… Profeţia se încheie, din nou în tonalitate exclamativă, prin anunţarea ştergerii complete de pe faţa pământului a trufaşului Babilon (Niuna pietra ove surse l’altera/ Babilonia allo stranio dirà!). Textual, Zaccaria declară că nici o piatră nu îl va mai informa pe trecător unde s-a ridicat semeaţa cetate a Babilonului. Ca atare, în profeţie, condamnării fizice prin eradicare definitivă i se asociază (ca să ne exprimăm din nou în termeni latini) o damnatio memoriae până la sfârşitul timpurilor.

Această fulminantă profeţie a marelui preot Zaccaria – care, cum am văzut, preia elemente din scrierile profetice ale Vechiului Testament (în special din Ieremia, de unde sunt asumate şi motto-urile celor patru acte ale operei) – funcţionează, în cadrul generic al acestei melodrame romantice, în care gustul exotic şi istoricizant al epocii se altoieşte pe solida tradiţie vetero-testamentară, ca un act premonitor al unei justiţii divine coincidente cu o pertinentă şi, în cele din urmă, înfăptuită justiţie poetică. De la premiera operei Nabucco mai aveau să treacă nouăsprezece ani de ocupaţie austriacă, până la proclamarea, în 1861, a Regatului unit al Italiei sub sceptrul lui Vittorio Emmanuele al II-lea…

[1] Libretul operei Nabucco la care ne raportăm este cel publicat în volumul: Verdi, Libretti, Mondadori, Milano, 2000.

[2] În ediţia românească a Societăţii Biblice, acest pasaj apare tradus după cum urmează: „De aceea fiarele pustiei se vor aşeza acolo împreună cu şacalii, şi struţii vor locui acolo” (Ier. 50:39). Ca în multe alte cazuri de traducere a Bibliei, întâlnim aici o spectaculoasă variaţiune animalieră, în care bufniţele din ediţia italiană sunt înlocuite în cea română de şacali (aşadar, mamifere în loc de păsări), iar huhurezii cedează poziţia, totuşi în perimetrul aceleiaşi supraclase, supradimensionaţilor struţi.

[3] „Această splendidă arie de bas (ce se întinde la fa grav la fa acut)”, notează pretenţiosul Jacques Bourgeois (Giuseppe Verdi, trad. rom., Editura Eminescu, Bucureşti, 1982).

[4] „De o liniară puritate şi de o simplitate solară”, scrie Giuseppe Tarozzi (Giuseppe Verdi. Vita e opere, SugarCo Edizioni, Milano, 1980, p. 68).

[5] Piero Mioli caracterizează lapidar această profeţie drept „michelangiolescă” (Il melodramma romantico…, Mursia, Milano, 2017, p. 315).

[6] Inconfundabil în măreţia sa monarhică, leul ca simbol al dreptăţii atotputernice a lui Dumnezeu figurează în Vechiul Testament: elocvent în Osea (13:8), dar şi, mai devreme, în Isaia şi în Plângerile lui Ieremia. În Noul Testament, regele animalelor îl va simboliza cu precădere pe Iisus Hristos. Alteori, ferocitatea leului îl propune, dimpotrivă, ca o imagine a diavolului (bunăoară în 1 Petru, 5:8).

[7] Remarcăm aici măiestria poetului Temistocle Solera în materie de punctuaţie: dacă impactantele imagini de marţială distrugere punitivă sunt marcate cu semne exclamative, reiteratele ţipete lamentoide ale bufniţei ne apar, profeţie în profeţie, presărate cu puncte de suspensie…