Manfred, personajul poemului dramatic cu acelaşi titlu, scris de Byron între anii 1816-1817, ni se înfăţişează dintr-o perspectivă tulbure într-un moment de adâncă criză existenţială. Chinuit, se pare, de o vină de el ştiută, Manfred, care se află singur în faţa castelului său din Alpii superiori, convoacă în miez de  noapte „duhuri din pământ şi din văzduhuri” pentru a le adresa o dorinţă arzătoare.

La chemarea acestuia, duhurile nu pregetă să îşi facă apariţia şi curioase îl întreabă:  „Pământ, vânt, noapte, munţi, ocean, văzduh/ Şi steaua ta, la semnu-ţi au venit./ Copil al humei, fiecare duh/ Te-ntreabă-acum: ce ai de poruncit?// Uitare.//Pentru ce şi-a cui?/ A tot/ Ce-i înlăuntrul meu, citiţi-o colea.”[1] răspunde Manfred.

Însă cererea lui nu îi poate fi îndeplinită de aceste spirite care îi răspund: „Noi suntem veşnici/ Şi nu ştim ce-i uitarea. Pentru noi,/ Azi, mâine, ieri înseamnă clipa asta.”[2] Înfuriat, Manfred le dă replica: „O, spirit blestemat! Ce vrei să fac cu zilele?/ Şi-aşa-s prea lungi. Piei. Du-te!”[3]

Uitarea ar fi fost izbăvirea de care el avea nevoie, dar, din dialogul dintre materie şi spirit, este evident faptul că raportarea la anumiţi termeni, cum ar fi uitarea, nu este operantă. Şi, totuşi, Manfred nu renunţă la dialogul cu aceste spirite şi le adresează o provocare: aceea de a-şi lua un chip şi de a le privi în faţă. Manfred încearcă materializarea spiritelor şi aducerea lor la starea lui de existenţă în vederea stabilirii unei mai bune comunicări.

Unul dintre spirite acceptă provocarea şi ia înfăţişarea unei femei frumoase, care lui Manfred îi trezeşte amintiri tulburătoare. Acesta se prăbuşeşte fără simţire, după care spiritul face următoarea profeţie: „Luna când va fi pe apă/ Licuriciu-n ierburi crude,/ Meteorul peste groapă,/ Năluciri de foc pe unde;/ Când din cer cădea-vor stele/ Şi ţipa-vor cucuvele,/ Iar sub dealu-ntunecat/ Fi-va crângul nemişcat;/ Duhul meu asupra ta/ Va pluti, te va chema.// Şi-oricât vei dormi de greu/ Duhu-ţi va fi treaz sub cer,/ Căci sunt umbre ce nu pier,/ Gânduri ce se-ntorc mereu:/ Singur, fost-ai tu vrăjit./ Niciodată să nu fii,/ Ca-ntr-un giulgiu învelit,/ Strâns în norii străvezii,/ Vei rămâne în veci de veci/ Sub puterea vrăjii reci.// Ochii n-au să vadă cine/ A trecut, dar nevăzut/ Pururea voi fi cu tine,/ Nelipsit, ca şi-n trecut;/ Când ai să-ţi întorci privirea/ Spăimântat, vei fi uimit/ Că nu sunt pe nicăirea,/ Că şi umbra ţi-a pierit,/ Şi-ai să ştii cât e de-ascunsă/ Vraja-n sufletu-ţi pătrunsă.”[4]

Profeţia spiritului continuă în aceeaşi linie sumbră pentru Manfred: „Glasul şi versetul magic/ C-un blestem te-au însemnat,/ Duhul hăului noptatec/ Într-un lanţ te-a-nfăşurat,/ Parte n-au de bucurie,/ Glas de vânt te va opri,/ Nici în noaptea cea târzie/ Nu ţi-e dat a te-odihni,/ Şi-ai să doreşti să piară/Soarele ce te-mpresoară.(…)/ Pe  zâmbirea ta cea goală,/ Pe-al minciunilor abis,/ Ochiul ce virtutea-nşeală,/ Cugetul perfid şi-nchis,/ Pe vicleana bunătate/ Ce e-n inimă venin,/ Şi pe Cain, al tău frate,/ Desfătări schimbate-n chin-/ Vei purta-n a ta fiinţă/ Iadul tău de suferinţă.”[5]

Conform acestei profeţii, Manfred pare condamnat la o viaţă în suferinţă, sub robia blestemului şi a vrăjilor, fapt ce contrastează total cu dorinţa lui de a uita şi de a se elibera de propriul chin.

În final, spiritul îşi întăreşte profeţia cu următoarele cuvinte: „Te botez, şi-acestei soarte/ Pururi fi-vei hărăzit,/ Somn să n-ai, dar nici de moarte/ Să nu fii nicicând răpit,/ Să-ţi răsară doar în faţă/ Ca un spectru de temut./ Iată: vraja prinde viaţă,/ Lanţul se-nfăşoară, mut,/ Ţi-a pătruns în duh şi-n minte/ Greul farmec din cuvinte.”[6]

Prin această profeţie, spiritul misterios îi hărăzeşte lui Manfred o soartă atipică şi deloc fericită. Cuvintele profeţiei sunt lucrătoare  în sens distructiv şi par a cădea ca un trăsnet pe capul bietului Manfred. Vraja şi blestemul prind viaţă prin cuvinte şi îi marchează destinul în mod implacabil.

În actul al II-lea, se confirmă împlinirea cuvintelor profeţiei. Manfred o întâlneşte pe Zâna Alpilor căreia îi mărturiseşte că a ucis-o pe femeia ce-o iubea: „Cu inima-am ucis-o,/ Zdrobindu-i inima care-a secat,/ Pălind treptat în preajma mea. Vărsat-am/ Şi sânge, nu de-al ei, şi totuşi, totuşi/ Sângele ei eu l-am văzut curgând/ Fără să îl pot opri.”[7] Astfel ni se dezvăluie motivul suferinţei exprimate de Manfred în primul act al poemului. Tot acum capătă sens dorinţa lui ardentă de a se lăsa pradă uitării şi de a se elibera de chinul rememorării odioasei fapte.

În confesiunea pe care Manfred o face Zânei Alpilor, acesta vorbeşte despre nenumăratele sale încercări de a-şi şterge crima din memorie dar fără sorţi de izbândă. Totodată, el vorbeşte şi despre chinul de a trăi veşnic aşa cum îi fusese profeţit: „În vis/ M-am cufundat apoi şi-n fantezie/ Şi-n adâncimea sufletului meu,/ Odinioară mai bogat ca Cresus./ Însă talazul m-a târât din nou/ În nepătrunsul abis al cugetării./ M-amestecai cu lumea, căutând/ Uitarea peste tot, dar nicăierea/ N-am dat de ea, şi vreau să aflu unde/ Se ascunde. Căci ştiinţa, arta mea,/ Ce cucerite-au fost cu-ndelungată/ Şi supraomenească încordare,/ Nu-mi vin în ajutor, trăiesc cu chinul,/ Şi sunt sortit de-a pururi să trăiesc.”[8]

În finalul poemului, Manfred moare ca orice muritor, nu înainte de a-şi ispăşi fapta printr-o îndelungată penitenţă –„Eu port/În mine chinul celor făptuite.”[9] Cel care constată moartea lui Manfred este abatele cu care acesta avusese o convorbire înainte de a muri –„Din lut zburat-a duhul. Încotro?/ O, mă-nspăimânt să mă gândesc! S-a dus…”[10].  S-a dus probabil să îşi întâlnească iubirea şi să îşi primească iertarea câştigată după o viaţă de zbucium şi suferinţă.

Şi poemul Cain, publicat de Byron în 1821, conţine o serie de profeţii. Mai întâi de toate, trebuie menţionat faptul că acest poem dramatic repovesteşte mitul biblic din perspectiva lui Cain care este revoltat împotriva tuturor, inclusiv a divinităţii. De aceea, tonul lui este în general unul plin de patos şi uneori de ostilitate şi ironie.

Cain este revoltat împotriva părinţilor săi care au gustat din Pomul cunoştinţei binelui şi răului, fiind izgoniţi din rai pentru acest lucru. Un alt motiv de revoltă este provocat de faptul că e nevoit să suporte pedeapsa divină din vina lui Adam şi a Evei şi anume să aibă experienţa morţii, de care se teme îngrozitor. Tot din cauza acestei experienţe a morţii este revolta lui se îndreaptă şi împotriva divinităţii.

În actul al II-lea, Cain are un dialog cu Lucifer în timpul căruia acesta încearcă să afle ce este moartea: „Atunci ce-nseamnă moartea?/ Cum? N-a spus oare cel ce v-a făcut/ Că moartea-i altă viaţă?”[11] La care Cain răspunde: „Pe cât ştiu,/ El spus-a doar că vom muri cu toţii.”[12] Dialogul lor continuă pe aceeaşi temă. Lucifer îşi exprimă speranţa conform căreia Cain va ajunge să cunoască această taină a morţii încercând şi o profeţie în legătură cu acest lucru: „Poate-ntr-o zi destăinui-va taina./ Ferice ziua aceea!/ Da! Ferice!/ Când taina fi-va dată în vileag/ Cu preţul unor agonii cumplite/ Şi-n veci de alte agonii hrănită,/ De miriade de atomi amorfi/ Ce pentru a ispăşi vor prinde viaţă!”[13]

Prin profeţia sa, Lucifer anticipează soarta omenirii care, generaţie de generaţie, va trăi experienţa morţii cu multă suferinţă. În ceea ce îl priveşte pe Cain, după cum am mai afirmat deja, acesta este revoltat din cauza faptului că trebuie şi el să suporte pedeapsa divină pentru păcatul părinţilor, fără însă a avea acces la cunoaştere aşa cum îşi doreşte: „Împart/ Cu tatăl meu, ca fiii lui, destinul,/ Fără-a fi rupt din măr, şi tot ca ei/ Nestăpânind o clipă scump plătita/ Putere-a conştiinţei. Pomu-acela/ Ne-a înşelat căci n-am aflat nimic./ El ne-a făgăduit, cu preţul morţii,/ Cunoaşterea, dar omul ce cunoaşte?”[14]

Răspunsul lui Lucifer vine foarte prompt: „Cea mai înaltă cunoştinţă, poate,/ O veţi afla prin moarte: ea fiind,/ Din toate, cel mai sigur lucru duce,/ Oricum, la cea mai sigură ştiinţă./ De-aceea spun că pomu-a fost cinstit,/ Deşi ucigător.”[15]

În ultimul act al poemului dramatic, Cain îl ucide pe fratele său Abel într-un acces de furie în momentul în care cei doi fraţi se pregăteau să înalţe jertfe lui Dumnezeu fiecare pe  altarul său. În timp ce „pe altarul lui Abel, rugul aprins izbucneşte într-o coloană de flăcări luminoase spre cer, un vârtej de vânt răstoarnă altarul lui Cain, aruncând roadele în ţărână.”[16]

În urma acestui incident, Abel îl îndeamnă pe Cain să pregătească un alt altar de jertfă şi interpretează incidentul ca fiind de rău augur. Furios, Cain refuză să se supună rugăminţii fratelui său pe care îl ucide lovindu-l cu o bucată de lemn pe care o smulge din rugul aprins al lui Abel.

Cu ultimele puteri, Abel se roagă pentru iertarea lui Cain: „Dumnezeule, primeşte/ Pe robul tău, iar ucigaşul iartă-l/ Căci n-a ştiut ce face. Cain! Frate!/ Dă-mi mâna, dă-mi… iar bietei Zillah spune-i…”[17].

La aflarea teribilei veşti, Eva este cuprinsă de o durere profundă şi lansează o serie de blesteme la adresa lui Cain, blesteme care au şi valoare de profeţie: „E vrerea lui! E vrerea-acestui duh/ Cu chipul Morţii, pe pământ adus/ De maică-sa, spre-a-l înveli cu leşuri./ O, fie-i viaţa un blestem! Remuşcarea/ Să-l mâie prin deşert, cum fost-am noi/ Goniţi din Rai, până-n ziua-n care/ Copiii lui îi vor întoarce fapta/ Ce-a săvârşit-o el. Iar heruvimii/ Cu aripe şi paloşe de foc/ Să-l hăituiască zi şi noapte. Şerpii/ Să-i taie calea; roadele atinse/ De gura lui să se preschimbe-n scrum;/ Să mişune în culcuşul lui de frunze/ Înveninate scorpii şi în somn/ Să i se-arate cel ucis, iar treaz/ Să fie bântuit de groaza morţii./ Când buza-i arsă întâlni-va apa/ Să se preschimbe râu-n sânge, fie/ Să îl alunge  firea, tot ce-atinge/ Să-şi schimbe faţa, să trăiască-n chinuri/ Până în ceasul morţii lui, iar moartea/ Să-i fie mai cumplită ca omorul/ Prin care-a coborât-o între noi!/ Să pleci de-aici omorâtor de frate!/De-acum încolo, până-n fund de vremi,/ Cuvântu-acesta însemna-va Cain./ Şi te-or urî urmaşii tăi, deşi/ Le-ai fost părinte. Să pălească iarba/ Sub talpa ta; copacii să te-alunge;/ Pământul să te frigă iar ţărâna/ Să-şi lepede mormântul; să n-ai parte/ Nici de lumina soarelui şi nici/ De cerurile sfinte.”[18]

Profeţie sau nu, Cain a devenit de-a lungul timpului arhetipul ucigaşului. Numele său este sinonim cu crima iar posteritatea îi păstrează până astăzi o tristă amintire.

[1] Byron, Opere – Manfred, traducere Virgil Teodorescu, Editura Univers, 1990, p. 11

[2] Ibid.

[3] Ibid., p. 12

[4] Ibid., p. 13

[5] Ibid., p. 13-14

[6] Ibid., p. 14

[7] Ibid., p. 25

[8] Ibid., p. 26

[9] Ibid., p. 49

[10] Ibid., p. 50

[11] Ibid., p. 374

[12] Ibid.

[13] Ibid.

[14] Ibid., p. 378

[15] Ibid., p. 379

[16] Ibid., p. 399

[17] Ibid., p. 401

[18] Ibid., p.405