Omul a avut dintotdeauna curiozitatea/ nevoia de a cunoaşte viitorul – al  său, al familiei, al grupului social, al lumii din care face parte – fapt pentru care profeţii au stat de cele mai multe ori la loc de cinste în viaţa lui. Istoria o consemnează pe binecunoscuta preoteasă Pythia, cea care făcea preziceri la Oracolul din Delphi, templul închinat zeului Apollo. Lumea creştină îl cinsteşte pe proorocul Isaia, supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”, cel care a profeţit cu şapte sute de ani înainte că Mîntuitorul se va naşte dintr-o fecioară („Iată, fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu şi se va chema numele lui Emanuel”, Isaia 7, 14). Au făcut vîlvă catrenele lui Nostradamus (1503-1566), ce încifrează profeţii pe termen lung  şi despre care voci mai mult sau mai puţin avizate spun că s-ar fi îndeplinit deja în bună parte. În România, este celebru cazul lui Petrache Lupu din Maglavit. Acesta, între anii 1935-1938, după ce a avut viziunea lui Dumnezeu – „Moşul” îmbrăcat în propriul păr alb, care i-a spus ce să transmită oamenilor –, a fost vizitat de peste două milioane de oameni, unii dintre ei chiar vindecîndu-se miraculos. Chiar şi astăzi, o multitudine de clarvăzători mai mult sau mai puţin oneşti din toată lumea declară că aduc veşti din viitor. Fenomenul profetic este, aşadar, o realitate constantă.

Literatura română nu duce lipsă de poezii profetice. Mulţi dintre poeţii noştri, privind în zarea evenimentelor dureroase pentru a percepe viitoarele curcubee şi razele mai blânde ale soarelui naţional, au scris uneori despre ceea ce au simţit că va veni. Sunt poeţi care  şi-au „văzut” rostul pe lume şi l-au aşezat cu trudă pe hîrtie, în speranţa că, aflînd despre lucruri ca acestea, mulţi alţii să se cerceteze mai cu luare-aminte şi poate să-şi recunoască o menire asemănătoare, în slujba semenilor. „Poetul pătimirii noastre”, Octavian Goga, mărturiseşte că şi-a văzut „ursita”, cea care i-a menit să scrie poezie: „Atunci, ursita care scrie/ Cărarea din copilărie,/ simţind a cerului dovadă,/ Şi-a zis, zîmbind cu ironie:/ -Nu-l fac canar de colivie,/ Nici cîine paznic de ogradă,/ Nici cal de ham, bun de corvoadă/ Nici vultur de menajerie…// Şi-a scris în carte: Poezie!” (Poetul)¹. Cu patria mereu în suflet, plin de amărăciune şi de neputinţă, tot Goga tuna şi fulgera în 1916 că suntem o „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vîndut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală”². A trecut de atunci ceva mai mult de un secol, dar cuvintele profetice ale poetului răsună, parcă, mai mustrător ca niciodată în chiar realitatea românească de astăzi.  Pe de altă parte, dar tot dintr-o neţărmurită dragoste de ţară, George Coşbuc credea în forţa binelui şi profeţea nemurirea poporului nostru pe acelaşi pămînt românesc: „Patria ne-o fi pămîntul/ Unde ne-or trăi nepoţii,/ Şi-ntr-o mîndră Românie/ De-o vrea cerul, în vecie,/ S-or lupta să ne păzească/ Limba, legea românească/ Şi vor face tot mai mare/ Tot ce românismul are” (Patria Română)³. Preocuparea poeţilor noştri pentru viitorul ţării a fost întreţinută de meandrele istoriei, deloc puţine. Unii dintre ei s-au străduit să aşeze adevărul în pagină pentru a nu fi uitat, pentru a oferi prezentului şi viitorului modele şi pentru că, aşa cum spunea Nicolae Iorga, „Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”. În acest sens, Dimitrie Bolintineanu, relevînd vitejia şi biruinţele repetate ale lui Ştefan cel Mare, dar şi deznădejdea inerentă în urma unei lupte pierdute, îşi imaginează că domnitorul, căutînd un răspuns, o rezolvare, o găseşte în lumea visului, unde o fată frumoasă îi profeţeşte nu doar cîştigarea bătăliei următoare, ci şi un destin de învingător, legat pentru totdeauna de soarta ţării sale: „Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!/ Urmă datoria care ţi-e lăsată!/ Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;/ Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!” (Visul lui Ştefan cel Mare)⁴.

Dorinţa de unire a românilor a căpătat o aură profetică în poezie. La 1948, atît Vasile Alecsandri, cît şi Andrei Mureşanu scriau în revista Foaie pentru minte, inimă şi literatură versuri ce reclamau conştientizarea oportunităţii de reunire a fraţilor din cele trei Principate şi care chemau la înfăptuirea marelui deziderat românesc. În numărul din 24 mai 1848 al amintitei reviste, Vasile Alecsandri se adresa românilor pe un ton imperios, prezicîndu-le în acelaşi timp un viitor măreţ: „Voi ce staţi în adormire, voi ce staţi în nemişcare,/ N-auziţi prin somnul vostru acel glas triumfător,/ Ce se-nalţă pîn’ la ceruri din a lumii deşteptare,/ Ca o lungă salutare/ Cătr-un falnic viitor?// Nu simţiţi inima voastră că tresare şi se bate?/ Nu simţiţi în pieptul vostru un dor sfînt şi românesc/ La cel glas de înviere, la cel glas de libertate/ Ce pătrunde şi răzbate/ Orice suflet omenesc?” (Deşteptarea României).  Aproximativ o lună mai tîrziu, în numărul din 21 iunie 1848, Mureşanu publica, în asentimentul Bardului de la Mirceşti, poezia Un răsunet, devenită astăzi imnul naţional al României şi fiind timp de cîţiva ani imnul Republicii Moldova: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,/ În care te-adînciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă,/ La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.// […] Dar noi, pătrunşi la suflet de sfînta libertate,/ Jurăm că vom da mîna, să fim pururea fraţi!” Astăzi, cînd sora Basarabie plînge la porţile României, poeţii de peste Prut îi adună lacrimile şi le sublimează în versuri cu o înaltă rezonanţă, în care speranţa anticipează totuşi o îmbrăţişare pe deplin întregitoare. Grigore Vieru, de exemplu, recunoscînd că poporului basarabean i s-a ascuns adevărul istoric în greii ani ai comunismului, trimite fraţilor români o edificatoare Scrisoare din Basarabia⁵: „În vremea putredă şi goală/ Pe mine, frate, cum să-ţi spun,/ Pe mine m-au minţit la şcoală/ Că-mi eşti duşman, nu frate bun.// Aflînd că frate-mi eşti, odată/ Scăpai o lacrimă-n priviri/ Ce-a fost pe loc şi arestată/ Şi dusă-n ocnă la Sibiri.// Acolo-n friguroasa zare,/ Din drobul mut al lacrimei/ Ocnaşii scot şi astăzi sare/ Şi nu mai dau de fundul ei.// Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot şi prea tîrziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut”.

Mulţi poeţi şi-au prevăzut moartea, după ce au simţit aripa ei sărutîndu-i insistent. Şi-au imaginat-o, i-au dat un chip, au aşezat-o într-un context, i-au căutat/ dat un sens. Primul gînd al românului zboară la „elegia testamentară” (Perpessicius) Mai am un singur dor, una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Eminescu:  „Mai am un singur dor/ În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor/ La marginea mării, // […] Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci înainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri aminte./ Luceferi, ce răsar/ Din umbră de cetini,/ Fiindu-mi prietini,/ O să-mi zîmbească iar./ Va geme de patemi/ Al mării aspru cînt…/ Ci eu voi fi pămînt/ În singurătate-mi”. Nichita Stănescu îşi regizează moartea în trecut, nu de dragul jocului, ci pentru a-şi testa nemurirea pe care i-o asigură statutul de (mare) poet. Răspunsul îl află prin intermediul simplului gest al pescarului, un fel de discipol al apostolului Poeziei: „Mi-am furat trupul de copil,/ l-am înfăşurat/ şi l-am pus într-un coş împletit, – / şi l-am azvîrlit în fluviu/ să se ducă şi să moară în deltă.// Nenorocitul, tristul şi tragicul de pescar milos/ mi-a venit cu el în braţe/ tocmai acum! (Nod 23)⁶. Cu o săptămînă înainte de a pleca în cer să polemizeze cu îngerii şi, poate, chiar cu Dumnezeu pentru starea nu tocmai pe placul său a României contemporane, tribunul Corneliu Vadim Tudor a publicat pe pagina sa de facebook un „poem inedit”, Ultima cafea. Presimţea poetul că va muri? Aşa reiese din dialogul închipuit cu moartea, căreia încearcă să i se împotrivească, incapabil să se resemneze în faţa ei: „Hai, Moarte, să bem o cafea/ Ţi-o fac cu caimac, aromată/ Mai leapădă-ţi coasa cea grea/ Şi mantia asta ciudată.// Te rog să iei loc în fotoliu/ Nu mă supără dacă fumezi./ După cine eşti, Moarte, în doliu?/ De ce tot suspini şi oftezi?//  E foarte fierbinte cafeaua/ Nu te grăbi, că te frigi/ Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua/ Dacă eu am să mor, ce cîştigi?”

Poezia reprezintă o „lege scrisă” (Nicolae Silade), crinul care bate pentru oameni clopotul de dragoste al lui Dumnezeu, nufărul alb pe întinsele braţe ale Dunării la vărsarea în mare.  Paul Sârbu, poetul care trăieşte între apele mirificei delte, dependent de multă vreme de frumos, nu poate asista indiferent la moartea lentă a poeziei. El vine cu o imagine apocaliptică a poporul căzut în capcanele prezentului: „Veţi măcina/ între două pietre de moară:/ stelele/ ca pe nişte boabe de grîu dintr-un lan al morţii/ treierat de combina lunii/ (căci aşa ajung aceste astre/ atunci cînd piere poezia/ – făină pentru stomac!)// Iar eu vă fac această profeţie:/ în curînd veţi fi bîntuiţi/ de o mare foamete/ ce vă va decima pe capete:/ veţi ajunge nişte stomacuri umblătoare/ căci foamea de poezie/ ucide mai mult decît ciuma/ decît seceta, şi mai mult decît toate cutremurele la un loc!” (Profeţie)⁷. Băcăuanul Viorel Savin vede greşelile conştiente şi repetate ale semenilor săi fără putinţa de a fi oprite şi de aceea anticipează transmigraţia sufletului lor pe o treaptă inferioară. Poemul  Strania profeţie a fructului dat în pîrg anunţă tocmai această cădere a omului în lumea regnului vegetal: „între ură/ şi dragoste/ omul îşi altoieşte/ sîngele cu sîngele nostru/ ca să devină puternic// la el/ visele noastre-nfloresc/ se polenizează/ dau rod – / nemuritori, numai odată cu dînsul!// oh, bate vîntule/ vino ploaie/ mîngîie-ne soare!/ pînă la urmă/ omul se va numi zarzăr”⁸. În aceeaşi manieră, dar pe un ton optimist, de resemnare unită cu o frumoasă speranţă, poetul Ion Roşioru are inspiraţia să caute un sens în acea lume vegetală căreia prevede că îi va aparţine: „Şi dacă tot ne-adună umbra în sevă de cireş nipon,/ Să-ţi scriu ha-uta pe o frunză, să-mi dai o floare de O-bon” (Şi dacă tot ne facem Terra…)⁹.

Poeţi-profeţi va mai naşte pămîntul acesta şi versuri profetice vor mai curge pe rîul ce poartă omului de pretutindeni apa vie a Poeziei. Important e ca rîul metaforelor să nu sece din cauza indiferenţei ori a pierderii interesului, a emoţiei, a sensibilităţii noastre. Poate că a venit timpul să avem mai multă grijă de aceşti vestitori ai lui Dumnezeu, poeţii. Căci, aşa cum bine spunea Gotthold Ephraim Lessing, „un poet este o lume închisă într-un om…”

Note:

¹Poezii, Octavian Goga, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1980;

² Andrei Pleşu, site-ul Bloguri, 3 febr. 2014;

³Cîntece de vitejie, George Coşbuc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1988;

⁴Poezii, Dimitrie Bolintineanu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971;

⁵ www.versuri-si-creatii.ro;

⁶Noduri şi semne, Nichita Stănescu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982;

⁷Raze postume, Paul Sârbu, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2014;

⁸Implozia lui Melec, Viorel Savin, Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 1917

⁹Clopotul din Dojoji, Ed. Virtual, 2013