Motto:

„Popoarele – milioanele de oameni din clasele de jos – n-ar ţine sute şi mii de ani la o religie, dacă ea n-ar fi poezie, şi cu atît are o religie mai multă poezie cu cît are mai mult adevăr”. (George Coşbuc: „Adevărul în artă”,1896)

Din negura timpurilor cînd omul şi-a depăşit limita vegetativă a existenţei şi a început să-şi pună întrebări despre sine în sensul înţelegerii vieţii şi a originii sale, în timpul activităţilor zilnice a observat fenomenele în desfăşurarea lor, dezvoltîndu-şi astfel gîndirea şi limbajul şi încercînd să-şi explice necunoscutul de care era înconjurat, mister care îl provoca mereu la cunoaştere. În fruntea mulţimilor se aflau cei mai înzestraţi, cutezători şi mai înţelepţi, bătrînii, iniţiaţii, magii, preoţii, poeţii, profeţii ca vizionari ai viitorului, cei care prin raportarea la divin îşi asumau răspunderea conducerii popoarelor spre o viaţă mai bună, mai dreaptă, mai demnă şi mai luminoasă.

Consultînd „Dicţionarul enciclopedic”, reţinem următoarele sensuri esenţiale pentru termenul „poezie”: „ (‹ fr., lat.; {s} gr. poiesis „creaţie”) s. f. 1. Modalitate artistică, exprimînd prin multitudinea de sensuri şi valori sugestive ale cuvîntului, prin limbajul concentrat, metaforic, o cunoaştere specifică, afectivă, a esenţelor lumii reale; arta de a scrie versuri; creaţie literară în versuri.”Astfel, pe parcursul timpului,  poezia  evoluat complex, pe lîngă lirism incluzînd şi epicul şi dramaticul.

În lucrarea „Sinteze literare” se precizează că „etimologic, termenul de poezie provine din fr. poesie, lat. poesis, gr. poiesis, creaţie“, iar cuvîntul „liric provine din fr. lyrique, derivat din lyre, lat., gr. lyra, lira”, întrucît primele creaţii de acest gen, datînd din Antichitatea greacă, erau recitate cu acompaniament muzical de liră. Muzica, mai apoi muzicalitatea, au rămas, de-a lungul veacurilor, un ideal de atins prin intermediul poeziei, un domeniu în care poezia se întîlneşte cu armoniile lumii.  Apoi se nuanţează  că „Deşi, în general, termenul poezie este sinonim cu liricul, cu conceptul de discurs confesiv, în care predomină exprimarea directă a sentimentelor, a emoţiilor şi ideilor eului liric, literatura conţine şi un alt tip de poezie – poezia epică. Aceasta s-a aflat deseori în interferenţă cu liricul, atît în Antichitate, cît şi în timpurile moderne. Poezia actuală redescoperă lirismul narativ şi acordă libertate modalităţilor de expresie ale creatorului.

Termenul grecesc „epikos” sau „epos” înseamnă „cuvînt”, zicere”, ceea ce se exprimă prin cuvînt ori discurs”, genul epic ilustrînd intervenţia indirectă, prezenţa discretă a autorului, mediată prin intermediul personajelor şi al faptelor povestite.”

Conform dicţionarului de neologisme, iniţial poetul, „poeta vates” în limba latină înseamnă: „1. profet, ghicitor la romani. 2. (astăzi) poet inspirat, cîntăreţ. (< lat. vates)”. Observăm aici o suprapunere sinonimică a celor doi termeni: poet şi profet, în sensul de prezicător, ghicitor al evenimentelor viitoare, sens comun cu cel al magilor care urmărind mişcarea aştrilor preziceau viitorul. Astfel, de la început poetul avea acces la sacralitate şi era un sacerdot, prototipul său fiind însuşi Orfeu tracul. Poetul orfic, precum preotul, magul, profetul, aspiră spre divin, spre revelarea misterului sacralităţii tutelare a vieţii omului prin cîntarea textului poetic. Începuturile vechii poezii greceşti de acum peste 2800 de ani se manifestau ca un cîntec monodic executat de cor, apoi de poeţii acompaniaţi de sunete de liră, ca exprimare a sentimentelor conştiinţei colective, a eului plural, colectiv. Dacă poeţii şi aezii greci şi latini îşi cîntau monodic versurile în acorduri de liră, urmaşii lor medievali italieni, francezi, spanioli, germani etc., trubadurii şi truverii, goliarzii, barzii  etc., de asemenea îşi cîntau, acompaniindu-se cu chitara, canzonele, şansonetele etc. Astfel avem „Le chanson du Roland”, „El cantar del mio Cid”, „Il Canzoniere” de Francesco Petrarca etc. Avînd în vedere sinonimia parţială poet/profet, poezie/profeţie în sensul de vizionarism/ prezicere a viitorului, se motivează versurile vlahuţiene:

„Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,

Să ne cînte rostul lumii şi splendorile naturii?

Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,

Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,”

(Al. Vlahuţă: „Unde ni sînt visătorii”)

De asemenea Eminescu în poemul „Epigonii” îl prezintă pe poetul Andrei Mureşanu asemeni unui preot şi profet al timpurilor viitoare, în strofa constituită ca un viu elogiu evocator:

„Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mînă amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,

Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.”

Luînd în considerare toate aceste constatări putem conchide că poetul este un profet al timpului său. Poetul autentic apare între oameni aidoma unui sacerdot care oficiază un cult străvechi al iniţierii întru rostirea sacră, conectat fiind direct la divin, la sacru, la profunzimi şi absolut. Poetul este cel care sub puterea inspiraţiei se cufundă în abisul inconştientului colectiv precum Orfeu în infern, de unde se întoarce cu noi taine existenţiale pe care le dăruieşte odată cu sufletul/sinele său tuturor prin continuu sacrificiu de sine. Precum şamanii, magii, haruspicii,  precum profeţii care preziceau viitorul, poetul inspirat este alesul care sondează oracular viitorul, este vizionarul, clarvăzătorul sau altfel spus visătorul care prin continuă jertfire pe altarul cunoaşterii se aventurează singur în mister pentru a smulge noi adevăruri ale vieţii. Poetul apare ca un prezicător, ca un explorator şi depozitar/vigil al tezaurului adevărului pentru care luptă cu sine necontenit, după cum cu totală dăruire spune Eminescu lucid în poezia „Criticilor mei”:

„Dar cînd inima-ţi frămîntă

Doruri vii şi patimi multe,

Ş-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii

Bat la porţile gîndirii,

Toate cer intrare-n lume,

Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ţi viaţă,

Unde ai judecătorii,

Ne’nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:

Unde vei găsi cuvîntul

Ce exprimă adevărul?”

Poezia autentică, poezia – sacrificiu plenar şi pretutindenar, poezia iniţiatică este un act magic, o profeţie prin vers, prin cuvîntul Dumnezeu de la necunoscutul început din care venim şi în care ne întoarcem şi ne reîntoarcem neîncetat, aureolaţi de lumina clipei eterne a extazului şi comunicării divine. Poezia se sublimează în  athanorul alchimic al cuvîntului de aur. Poet orfic te alegi, precum un profet glăsuieşti, poezie orfică scrii, profeţie scrii! Excelsior!