Platon, în Phaidros (sau Despre frumos: dialog etic), poate cel mai poetic dintre dialogurile sale, aduce prin gura lui Socrate un elogiu nebuniei în raport cu lăudata raţiune: „Or, adevărul e că dintre bunuri, cele mai de preţ se nasc din nebunia cea dată nouă în dar de zei. Iat-o pe profeteasa de la Delfi sau pe preotesele de la Bodona; în sfînta lor sminteală, ele i-au ajutat pe greci în multe şi minunate feluri, fie că era vorba de interesul cîte unuia, fie de acela al cetăţilor; în schimb, călăuzite de raţiune, abia de au făcut vreun lucru bun, dacă nu chiar nimic”.

Trece în revistă felurile nebuniei (mania), întru care aflăm arta de a străvedea în viitor, supranumită arta nebuniei (manike), este arta de a vedea cu duhul. Socrate, apelînd la cei din vechime, așază mai presus nebunia care ne vine de la zeu pe lîngă omeneasca chibzuinţă: „Există apoi boli şi nenorociri cumplite, care, stîrnite de nu se ştie ce străvechi păcate, s-au năpus­tit asupra cîte unui neam; şi doar nebunia în stare să străvadă viitorul, ivindu-se în mintea cîtorva aleşi, a ştiut să dezlege răul prin rugi adresate zeilor şi închinăciune; ea a născocit purificări şi rituri de iniţiere, mîntuindu-l pentru totdeauna pe cel ce se împărtăşea dintr-însa; iar pentru cel care a ştiut a se lăsa prins cu dreaptă măsură de nebunie şi delirul ei, aflat a fost şi leacul la tot ce este rău prezent”.

A treia formă a nebuniei, a sfintei posedări vine de la Muze: „Dacă se înstăpînește asupra unui suflet gingaş şi curat, el îl stîrneşte şi-l exaltă, şi-l mînă către cîntări şi felurite poezii; datorită chipului acesta, nenumăratele fapte ale străbunilor capătă veşmîntul frumuseţii şi luminează mintea şi sufletul urmaşilor. Însă cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei încrezător că va pătrunde aci prin nimic alta decît meşteşugul său, este un poet nedesăvîrşit, iar poezia lui – numai cumpătare – păleşte în faţa celei hrănite de sfînta nebunie”.

Și în toate acestea, important este sufletul, văzut ca nemuritor și care poate accede la cele prea înalte sau după fapte să se scufunde, deși toate doresc din răsputeri să ţină urma spre înalt, însă, neputincioase fiind, ele cad şi-s prinse într-un obştesc vîrtej, unde caii se calcă şi se îmbulzesc, fiecare încercînd să o apuce înaintea celuilalt. Ce zarvă, cîtă sudoare, şi ce crîncenă luptă! (De parcă ar fi scrîșnirea biblică a dinţilor, n.n.) Şi iată cum din vina cîrmacilor de care, mulţime de suflete se schilodesc, iar alte multe îşi află mulţime de aripe frînte. Şi toate, după multă osteneală, iau drumul înapoi fără să fi avut parte de priveliştea Fiinţei şi, din această clipă, părelnicia rămîne să le fie hrană, însă de ce toată strădania aceasta pentru a cuprinde cu privirea locul unde se află cîmpia adevărului? Pentru că hrana care prieşte celei mai alese părţi a sufletului o poţi afla doar pe o pajişte de-aci; şi pentru că firea aripii – prin care sufletul se înalţă – nu poate fi îndestulată decît tot de aci.

Cînd sufletul nu reușește a accede spre înalt, prin cine știe ce năpastă, de viciu și uitare, se îngreunează și îngreunat astfel, își vatămă aripile și cade pe pămînt. Căzute pe pămînt sufletele se întrupează într-o ierarhie ce ţine seama de cît de aproape s-a aflat de locul supraceresc, încît, cel care a apucat să vadă cel mai mult e hotărît să meargă într-un făt ce-i hărăzit să ajungă iubitor de înţelepciune sau de frumuseţe, închinător la Muze și îndrăgitor de Etos; iar sufletul ce vine în al doilea rînd, va merge în trup de rege închinător la legi sau bun războinic şi priceput în a conduce; al treilea va merge să se-aşeze într-un om de stat, într-un chibzuitor de bunuri sau într-un neguţător; al patrulea, într-un iubitor al trudnicelor exerciţii corporale, său într-un om menit să tămăduiască trupul; al cincilea va avea viaţă de proroc sau de iniţiator întru mistere; al şaselea va fi bun pentru un făurar de versuri sau pentru oricine s-ar îndeletnici cu arta imitării; al şaptelea, pentru meşteşugar sau pentru lucrătorul gliei; al optulea, pentru sofist sau pentru cel priceput să-i fie mulţimii pe plac; al nouălea, pentru tiran.

Aristotel, în Poetica sa, prezintă două cauze ce par a fi dat naștere poeziei, amîndouă fiind pentru el firești: „Una e darul înnăscut al imitaţiei, sădit în om din vremea copilăriei (lucru care-l şi deosebeşte de restul vieţuitoarelor, dintre toate el fiind cel mai priceput să imite şi cele dintîi cunoştinţe venindu-i pe calea imitaţiei), iar plăcerea pe care o dau imitaţiile e şi ea resimţită de toţi. Că-i aşa, o dovedesc faptele.(Lucruri pe care în natura nu le putem privi fără scîrbă, – cum ar fi înfăţişările fia­relor celor mai dezgustătoare şi ale morţilor, – închipuite cu oricît de mare fidelitate ne umplu de desfătare. Explicaţia, şi de data aceasta, mi se pare a sta în plăcerea deosebită pe care o dă cunoaş­terea nu numai înţelepţilor, dar şi oamenilor de rînd; atît doar că aceştia se împărtăşesc din ea mai puţin. De aceea se şi bucură cei ce privesc o plăsmuire: pentru că au prilejul să înveţe privind şi să-și dea seama de fiece lucru, bunăoară că cutare înfăţişează pe cutare. Altminteri, de se întîmplă să nu fie ştiut dinainte, plăcerea resimţită nu se va mai datora imitaţiei mai mult sau mai puţin izbutite, ci desăvîrşirii execuţiei, ori coloritului, ori cine ştie cărei alte pricini”.

Urîtul din lume, cel care atît ne poate scîrbi, vedem că poate fi salvat și ne poate umple de desfătare sub pana inspirată a artistului, fie el cît de păcătos și plin de variate vicii.

Îl vedem pe Orfeu călătorind în Infern, doar spre a-și readuce cum scrie în Argonautica, iubita soaţă, încrezător în lira sa. A rămas, întorcîndu-și privirea, doar cu umbra ei, cu silueta care se întoarce în adîncul tenebrelor, precum poezia; iubita, simbol al liricului, în absolutul lui de neatism și de necuprins.

Citim pe larg în Principiul poetic al lui E.A. Poe: „Dacă împărţim lumea spiritului în cele trei domenii mai evidente, vom avea Intelectul pur, Gustul şi Simţul Moral. Am pus Gustul la mijloc pentru că aceasta este exact poziţia pe care o ocupă în spirit. Are relaţii strînse cu ambele extreme, dar e atît de puţin delimitat de Simţul Moral, încît Aristotel nu a ezitat să plaseze unele dintre operaţiile Gustului în însăşi categoria virtuţilor. Vedem însă că între funcţiile acestui trio există deosebiri destul de marcate. După cum Intelectul se ocupă de Adevăr, Gustul ne informează asupra Frumosului, iar Simţul Moral se îngrijeşte de Datorie. Conştiinţa ne învaţă obliga­tivitatea Datoriei, Raţiunea – necesitatea ei, pe cînd Gustul se mulţumeşte să ne arate farmecul ei, ducînd război împotriva Viciului doar din cauza urîţeniei sale, a disproporţiei sale, a ostilităţii sale faţă de ceea ce e proporţionat, adecvat, armonios – într-un cuvînt, faţă de Frumos.

Simţul Frumosului este deci un instinct nemuritor, care sălăşluieşte profund în sufletul omului. Acest simţ e cel care îi trezeşte încîntarea faţă de multitudinea formelor, sunetelor, miresmelor şi sentimentelor în mijlocul cărora trăieşte. Şi după cum crinul se reflectă în lac, sau ochii lui Amaryllis în oglindă, tot astfel simpla repetare orală sau scrisă a acestor forme, sunete, culori, miresme şi sentimente este o îndoită sursă de încîntare. Dar această simplă repetare nu e poezie. Cel care nu face decît să cînte, cu un entuziasm oricît de fierbinte, cu o fidelitate oricît de mare, în descrierea priveliştilor, sunetelor, miresmelor, culorilor şi sentimentelor care se înfăţişează lui ca şi tuturor celorlalţi oameni, acela, spun eu, nu a reuşit totuşi să merite numele divin de poet. Mai există încă ceva, în depărtare, ceva ce îi scapă. El nu a găsit izvorul de cristal ce ar putea să ne astîmpere o sete de nepotolit. Această sete ţine de nemurirea Omului. Ea este atît o consecinţă a nemuririi sale, cît şi un semn al existenţei sale perene. Ea e năzuinţa gîzei să se apropie de stea. Ea nu se mulţumeşte cu simpla apreciere a Frumuseţii ce ni se înfăţişează aici, ci este un efort nebunesc de a atinge Frumuseţea de mai presus de noi. Animaţi de o presimţire extatică a splendorilor vieţii de dincolo de mormînt, ne străduim, prin combinaţii multiforme între lucruri şi gînduri temporare, să atingem o parte din acea Frumuseţe ale cărei elemente aparţin poate doar eternităţii. Şi astfel, atunci cînd prin Poezie – sau prin Muzică, cea mai fermecătoare dintre toate stările Poetice – ne simţim topindu-ne în lacrimi, atunci plîngem, nu precum presupune abatele Gravina, dintr-un exces de plăcere, ci dintr-o anume nerăbdătoare mîhnire, iritaţi pentru că ne simţim incapabili să cuprindem acum, în întregime, aici, pe pămînt, dintr-o dată şi pentru totdeauna, acele bucurii divine şi răpitoare care ne apar doar fugar şi nedefinit prin intermediul poemului sau prin intermediul muzicii. Această luptă pentru a percepe Frumuseţea absolută – această luptă dusă de suflete croite pentru a o duce – a dat lumii tot ce ea (lumea) a putut vreodată să înţeleagă şi să simtă ca poetic”.

Pornit în căutarea Frumuseţii, poetul practicant al viciului, scormonitor prin străfundurile tenebrelor, de unde, spune Arghezi în Testamentul: „Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi./ Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Și izbăveşte-ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor./ E-ndreptăţirea ramurei obscure/ Ieşită la lumină din pădure/ Şi dînd în vîrf, ca un ciorchin de negi/ Rodul durerii de vecii întregi./ Rodul durerii de vecii întregi”.

Poetul Florilor de mucegai (carte apărută în urma detenţiei politice, timp de doi ani, 1918-1919, alături, între alţii, de Slavici, amîndoi acuzaţi de „trădare”) în prefaţa la traducerea Baladelor și alte poeme ale lui François Villon, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1956, nota: „Marele poet a fost şi un spărgător, şi un hoţ, şi documentările regretabile spun că şi un asasin. Personal, nu mi-ar veni să cred că un ins care se gîndeşte suspinînd cum se topesc şi pier inefabilele «zăpezi de odinioară» poate sparge hotărît, cu încleştarea degetelor, şi beregata unui stareţ, şi tezaurul facultăţii de teologie din Paris.

Dar nărăvaş de condei şi eu, pe de o parte, sînt, pe de altă parte, un fost client de temniţă; şi eu nu pentru alte spargeri, cred, decît de senti­mente şi principii, care nu erau măcar adevărate ca aurul tezaurului prădat, ci poleite pe dina­fară, iar în miezul lor, de tinichea. În această du­blă calitate, de scrib şi de puşcăriaş, am îngăimat şi eu, într-o celulă, nişte poreclite Flori de Mucigai care mi-au dat, pe vremuri, o faimă spurcată. Aşa că o simpatie amplificată mă anină de fostul coleg, de acum cinci sute de ani, cetăţean, bandit şi poet. În lumea închisorilor am cunoscut toate felu­rile de escroci, borfaşi, hoţi de buzunare, scorţari, cuţitari şi tîlhari odioşi. Unii din ei, luaţi de mocirlele în care înotau şi duşi la vale, în Infern, aveau purităţi gingaşe şi cîte o candelă aprinsă în beciul unui suflet ticălos”.

Și vin corecţii lumii, neispitiţi de focurile gheenei, nici de lumini stelare, ei pun ordine, condamnă viciul și se închină virtuţii moarte, cu terfeloaga de coduri ale legii, n-au ochi să vadă și urechi să audă palpitul de sfieli și bucurii ale sufletului, cu inimi uscate, fără viaţă, trec prin lume.

„Din amvonul Justiţiei, citim în aceeași prefaţă, cu tetravanghelul legilor deschis pe pupitru, viaţa se defineşte corect ca un cerc de compas cu centrul la mijloc exact de echilibru şi ca o linie de centimetri ideali. O morală severă se însărcinează să guverneze cugetul şi mintea. Dar îi scapă simţirea nestăpînită şi acel absurd elastic risipit în imboldurile necontrolate ale existenţei ca un oxigen patolo­gic, din care apar şi icoanele frumoase şi bestia­litatea, lumina ţîşnită şi bezna opacă.

Domnii cazuişti, iezuiţi care ştiu tot ce se petrece şi tace sus şi jos, mai încolo şi mai încoace, s-au ocupat intens de aceste iţe ascunse în ţesătura eu lui meu şi al dumitale. Trăită, viaţa fuge, descrie zig-zaguri şi curbe, de care insul nu e întotdeauna informat şi riguros răspunzător. Comis ori schiţat cu gîndul, păcatul e paralel şi cu duhovnicul, şi cu legiuitorul; întrucît ar fi mai culpabil Villon decît magistratul mituit, decît cămătarul, decît patronul unei mine de cărbune muncită de robi în corpuri de fantomă?

Îţi crapă obrazul de ruşine dar n-ai ce face. François e un mare poet”. Și e mare poet tocmai că a trecut prin toate bolgiile fără a-și pierde sufletul, de care sînt atîţia, dintre plinii de virtuţi, văduviţi.

Pentru asta îl admiră Arghezi: „N-aş vrea să spui vorbă mare şi proastă. Toţi poeţii, de manuscrisul cărora m-am silit să mă apropii, sînt poeţi şi mai mult poeţi spoiţi şi decoraţi cu literatură. Cel mai om dintre poeţi e pungaşul din cartea de faţă, om pătimaş, om aiurit, om hîrţuit, bătut, un lup de om. Funia spînzurătorii a trecut de mai multe ori, gata să-l înşfece, şi de mai multe ori l-a izbit nodul ei peste buze”.

Cîţi cu ștreangul fluturîndu-le deasupra, mai rămîn oameni!? Nu voi să răspund, ci fiecare să-și răspundă în cămara inimii; cît întuneric și cîtă lumină va afla acolo…

Poetul Cuvintelor potrivite apelează ca încheiere la Gustave Lanson: „Stihurile lui (Villon) şi ce cuprind în ele ies din adîncul trăirii simţite a unui om în toată intima gingăşie a inimii lui. Sînt sunetul unui biet suflet, lovit de suferinţe cumplite. În vocea lui cînd de paiaţă, cînd gemută, care-şi spune păcatele şi durerea, trece uneori plînsetul întregii omeniri, suspinul nostru de bieţi oameni de treabă. Această haimana din veacul al XV-lea vorbeşte de noi, vorbeşte pentru noi, simţim, şi acest lucru îl face mare”.

Și cîţi alţi poeţi, bîntuiţi de grele păcate și cumplite suferinţi, n-au luat asupră-le suspinul nostru de bieţi oameni de treabă pentru a-l înălţa la Frumuseţe, pentru a ne face părtași la acest miracol de a ne percepe sufletul.

Baudelaire, cel care-și vopsea părul în verde, purta mănuși roz, cravată roșie, se purta excentric, mereu în compania femeilor pierdute, consumator asiduu de narcotice… toate asumate, scrie în Prefaţă, poemul ce deschide Florile răului: „Greşelile, păcatul, zgîrcenia, prostia/ Ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri frămîntări/ Şi noi nutrim cu grijă blajine remuşcări/ Aşa cum cerşetorii îşi cresc păducheria.// Păcatele ni-s aspre, căinţele mişele,/ Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros/ Şi iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros/ Crezînd cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele.// În mrejele pierzării prelung Satan ne plimbă/ Şi sufletul ni-l lasă vrăjit şi vlăguit/ Şi al voinţei noastre metal nepreţuit/ Acest chimist destoinic în aburi îl preschimbă.// Cu sfori ascunse,Dracul ne prinde şi ne joacă!/ De tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras;/ Spre Iad în orice clipă ne scoborîm cu-n pas,/ Senini,printr-o adîncă şi scîrnava cloacă.// (…)// Dacă pumnalul, focul,otrava, siluirea/ N-au vrut să-şi puie încă blazonul lor poznaş/ Pe pînza care-o ţese destinul nostru laş/ Pricina e că slabă şi trîndavă ni-i firea.// Dar printre şerpi, pantere, şacali, mistreţi, căţele,/ Maimuţe, vulturi, scorpii şi monştri ce se zbat,/ Se tîrîie, rag, urlă,sporind neîncetat/ În noi menajeria năravurilor rele,// E unul şi mai mîrşav, mai slut, mai rău la fire!/ Deşi nici nu se zbate şi nici nu-i zgomotos/ El ar distruge lumea întreagă bucuros/ Şi-ntr-un căscat s-ar prinde să-nghită-o omenire;// Urîtul e! – Cu lacrimi în silă revărsate,/ Visează eşafoduri fumînd nepăsător./ Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor,/ – O! cititor făţarnic, – tu,semenul meu, – frate!” (Al. Philippide).

Și tot el închină Imn frumuseţii, din care vom cita primul și ultimul catren: „Vii din înalte ceruri sau ieşi din adîncime,/ O, Frumuseţe? Reaua şi buna ta privire/ Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,/ De-aceea tu cu vinul te potriveşti la fire. (…)

Sirenă rea sau Înger, drăcească sau divină,/ Ce-mi pasă cînd tu – zînă cu ochi de catifea,/ Mireasmă, ritm, lucire, o! singura-mi regină! –/ Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?” (Al. Philippide).

Și practica otrăvii, a viciului deschide porţi de lumină ne spune poetul cu păr în verde colorat: „Să-mbrace ştie vinul speluncile murdare// În strai de vis, strălucitor,/ Şi-nalţă porţi boltite şi arcuri tari, uşor,/ În roşul aur din pahare,/ Ca soarele ce-apune pe cerul plin de nori.// Şi opiul măreşte ce-i fără de hotare,/ Tot întinzînd nemărginiri./ El vremii şi plăcerii le stoarce adînciri;/ Cu-ntunecată nepăsare/ Încarcă inimi peste daraua de iubiri” (Otrava) (Ion Pillat). Închină Litanii către Satan, acel Satan despre care traducătorul în franceză a lui Poe, într-un distih ne spune: „Tu care, și leprosul, și pe-un hulit proscris,/ Iubindu-i le insufli un dă de paradis” (Șerban Bascovici).

Ce alta împlinește poetul prin versurile sale, decît, trăitori printre tenebre să ne îndemne către rai. Baudelaire, între poeţii blestemaţi își este și propriul judecător într-un Examen la miezul nopţii, unde-și enumeră păcatele și-și asumă rătăcirea ce-și dorește S-o înecăm în nebunie,/ Noi slujitori de poezie,/ Ce lucruri pure am slăvit… (Tudor Măinescu).

Pentru Arthur Rimbaud, Baudelaire „rămîne cel dintîi vizionar, regele poeţilor, un adevărat Dumnezeu”. Din diversele scrisori ale celui care a dat culoare vocalelor (A negru, E alb, I roșu, U verde, O de-azur), aflăm ce îl animă, ce îndemnuri și speranţe îi cutreieră inima: „Am şaptesprezece ani – vîrsta nădejdilor şi a himerelor, cum se spune – şi iată că m-am apucat, copil atins de degetul Muzei (scuzaţi dacă-i banal), să-mi rostesc convingerile, speranţele, senzaţiile, toate aceste stări de poet; eu numesc asta primăvară”. Și tot aici afirmă inflexibil: voi admira mereu cele două zeiţe, Muza și Libertatea. Într-o altă epistolă declară: „Acum, mă destrăbălez cît mai mult cu putinţă. Pentru ce? Pentru că vreau să fiu poet, şi mă străduiesc să devin vizionar: nu veţi înţelege ce-nseamnă asta, şi nici eu n-aş putea sa vă explic. E vorba de a ajunge la necunoscut prin dere­glarea tuturor simţurilor. Suferinţele sînt uriaşe, dar trebuie să fii tare, să te fi născut poet, iar eu m-am recunoscut poet. Nu-i de loc vina mea. E greşit să se spună: Gîndesc. Ar trebui să se spună: Sînt gîndit. Iertaţi-mi jocul de cuvinte. EU este altcineva. Cu atît mai rău pentru lemnul care se pomeneşte vioară, vai de inconştienţii care discută despre ceea ce ignoră cu desăvîrşire!”.

Se vrea și este un vizionar. Descrie calea spre a ajunge un vizionar, pentru că poetul este într-adevăr un tîlhar care fură focul; un Prometeu, care pentru că a adus omenirii focul va fi pedepsit de zei să fie ţintuit de stîncile Caucazului și un vultur să-i mănînce zilnic ficatul, ficat care continuu se regenerează. Grea, cumplită pedeapsă: „Primul studiu al omului care se vrea poet este propria lui cunoaştere, în­treagă; el îşi caută sufletul, îl cercetează, îl ispiteşte, îl învaţă. De îndată ce ajunge să-l cunoască, trebuie să-l cultive! Pare ceva simplu: în orice creier se desfăşoară un proces natural de dezvoltare; atîţia egoişti se proclamă autori; atîţia alţii îşi atribuie un aşa-zis progres intelectual! E vorba, însă, de a-ţi face monstruos su­fletul: după pilda faimoşilor comprachicos! Imaginează-ţi un om care-şi implantează şi-şi cultivă nişte negi pe obraz.

Afirm că trebuie să fii vizionar, să te faci vizionar.

Poetul devine vizionar printr-o îndelungă, imensă şi lucidă dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el caută în sine însuşi, epuizează într-însul toate otrăvurile, pentru a nu păstra decît chintesenţa lor. Inefabila tortură, în care are nevoie de întreaga credinţă, de întreaga-i forţă supraomenească, şi în care devine marele bolnav, marele criminal, marele bles­temat, şi supremul Savant! Pentru că ajunge la necunoscut! Pentru că şi-a cul­tivat sufletul, bogat şi înainte, mai mult decît oricare altul! Dar ajunge la necu­noscut, şi chiar dacă, înnebunit, ar sfîrşi prin a-şi pierde puterea de înţelegere a propriilor sale viziuni, esenţialul este că le-a întrezărit! Nu-i nimic dacă-o să crape în saltul lui printre lucrurile neauzite şi indicibile: vor veni după el alţi lucrători oribili şi vor începe la orizonturile lîngă care celălalt s-a prăbuşit!” Și au venit alţi lucrători, de ne-am opri la Lautréamont sau Jarry. Este hotărît să se autodistrugă spre a ajunge cu adevărat un poet vizionar, unul în vecinătatea poetului profet; poeta vates.

Totodată, poetul „poartă răspunderea umanităţii, ba chiar a animalelor, și va trebui să-şi facă simţite, palpate şi ascultate invenţiile; dacă ceea ce aduce de-acolo are o forma el îi va da formă; dacă e inform, inform îl va transmite. A găsi un limbaj. De altfel, orice cuvînt fiind idee, veni-va şi vremea unui limbaj universal! Trebuie să fii academician – adică mai mort decît o fosilă – pentru a alcătui un dicţionar, indiferent al cărei limbi. Oamenii slabi de înger şi-ar putea pierde grabnic minţile, dacă s-ar apuca să cugete la prima literă a alfabetului!

Limbajul acesta va fi un limbaj de la suflet la suflet, rezumînd totul – miresme, sunete, culori – va fi gîndire ce se agaţă de altă gîndire şi trage de ea. Poetul ar defini atunci cantitatea de necunoscut ce se trezeşte la vremea lui în su­fletul universal: el ar da mai mult decît formula propriului său cuget sau decît un indiciu al marşului său spre progres! Enormitate devenită normă, şi absorbită de toţi, ar deveni cu-adevărat un multiplicator al Progresului!

Viitorul va fi materialist, precum vezi. Întemeiate pe Număr şi pe Armonie, aceste poeme vor fi menite să dăinuie. În fond, ar fi din nou Poezia greacă intr-o oarecare măsură.

Arta eternă şi-ar avea rostul ei, tot aşa cum poeţii sînt cetăţeni. Poezia nu va mai ritma acţiunea – ea va merge înainte” (scrisorile sînt traduse de Petre Solomon).

Își atenţionează prietenul, pe Paul Demeny: mă străduesc să devin vizionar.

A reușit, fie și rănit cu pistolul de Paul Verlaine pentru că voia să-l părăsească. A părăsit în final poezia spre a deveni negustor, spre a se îmbogăţi; transformare care-i va aduce și moartea. A rămas poezia vizionară a unui poet vizitat de harpiile dezmăţului, care și-a dereglat toate simţurile spre a ne arăta nouă calea, și ne-a oferit Iluminările.

Rimbaud a urmat îndemnul lui Baudelaire, de căutare a noului, din poema Călătoria: „O, Moarte, bătrîne căpitan, e vremea, du-ne/ Din ţara asta unde ne plictisim, străini!/ Și apele și cerul acum sînt de cărbune/ Dar inimile noastre sînt pline de lumini.// Otrava ta ne-o toarnă drept balsam și ne lasă/ Să ne-afundăm în hăul cel fără de ecou!/ Și dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă!/ Un singur gînd ne arde: să dăm de ceva nou” (Al. Phillippide).

Matei Călinescu, comentînd eseurile despre poezie ale lui Edgar Poe, nota: „Poemul devine deci un median, o poartă către altceva, către un paradis refuzat, întrezărit doar vag şi în treacăt, inefabil în esenţa lui. Sarcina poetului este de a se ridica pînă la limita de la care absolutul poate fi perceput, dar nu ca prezenţă, ci ca absenţă, căci el se manifestă pentru suflet prin însăşi această absenţă. Ar fi desigur absurd să i se ceară poetului să exprime acest absolut: tot ceea ce poate şi trebuie să facă este să se apropie de el şi, prin creaţia Frumuseţii, să-i sugereze. Din punctul de vedere care ne interesează, rămînînd la antipodul logicii prozei intelectuale, logica poeziei nu mai este, la Poe, analogă nici cu logica afectului şi a expresiei lui, nici cu aceea organică a imaginaţiei, ca la Coleridge (deşi n-o contrazice pe aceasta): ea tinde să devină o logică a sugestiei (nu numai teoriile lui Poe, dar şi stilul său poetic propriu-zis justifică o astfel de părere)”.

Doar prin contemplarea frumuseţii aflăm încîntătoarea elevaţie a sufletului, la care accedem cînd sentimentul liric ne copleșește, cînd tonul poeziei este, cum spune Poe, în Filosofia compoziţiei, cel al tristeţii: „Frumuseţea de orice fel, în forma ei supremă, tulbură întotdeauna sufletul sensibil pînă la lacrimi. Melancolia este deci cel mai legitim dintre toate tonurile poetice”.

Acea Melancolie cîntată de Nerval și răscolitor pictată de Dürer.

Trăitori în Infernul împresurat de vicii, poeţii deschid către noi porţile lumii, porţi prin care să ne vedem sufletul, grădinile Raiului, ei sînt, cum spune Orfeu, lumina lumii.

După această scurtă călătorie prin hăţișurile Frumosului ce se înalţă precum un crin, ce-și hrănește tulpina prin rădăcina înfiptă în mocirlă, să înălţăm o rugă zeităţilor, așa cum propune Socrate lui Phaidros, la finalul dialogului cu același nume: „Iubite Pan şi voi, zeităţi de aici, cîte sînteţi, faceţi să dobîndesc frumuseţea lăuntrică. Iar dinafara mea să fie toate prietene celor din mine. Fie, apoi, să-l socotesc pe înţelept bogat. Şi să am parte de o avere nici mai mare, nici mai mică decît aceea pe care numai omul cumpătat poate şi să o poarte şi s-o mîne.

Ruga mea, spune Socrate, îmi este pe măsură, și nu crede că ar mai fi ceva de cerut. Și noi, la fel, nu credem că ar mai fi ceva de adăugat. În marea lumină a Frumuseţii nu rămîne decît poemul, indiferent de cel care l-a scris, Demon sau Înger.

Viitoarele numere vor avea ca temă:

2018 – Poezie şi profeţie; Poezie şi păcat; Poezie şi clarviziune; Poezie şi virtute